Cu un buchet de flori în mână și sufletul plin de emoții, am ajuns acasă mai devreme decât de obicei. Nu mi-a trecut nicio clipă prin minte că ziua aceea avea să rămână în memoria mea nu pentru gestul romantic pe care îl pregătisem, ci pentru descoperirea neașteptată care urma să-mi răstoarne universul. De cum am intrat, am simțit că ceva nu era în regulă. Aerul părea încărcat, iar vocea soției mele, care se auzea din baie, nu părea să fie singură.
Am încremenit. Inima îmi bătea cu putere, iar mâinile în care țineam florile au început să tremure. Buchetul s-a desprins și a căzut pe covor. Mintea mea refuza să accepte ceea ce părea din ce în ce mai evident: Natașa, soția mea de patru ani, femeia cu care îmi construiam un viitor, purta o conversație cu un alt bărbat. Din baia noastră. Din casa noastră.
Semnele ignorate care aveau să mă bântuie
Într-o fracțiune de secundă, toate acele detalii aparent mărunte din ultimele luni s-au legat ca piesele unui puzzle dureros. Programul ei de muncă devenise dintr-odată mai încărcat, primea mesaje pe care le închidea brusc când mă apropiam, iar uneori simțeam pe părul ei un miros străin. Le observasem, dar preferasem să nu le iau în serios, alegând să cred în iubirea noastră și să-mi alung temerile.
Și totuși, eram acolo, nemișcat în hol, sfâșiat între dorința de a pleca și nevoia de a afla adevărul. Ce ar fi trebuit să fac? S-o confrunt? Să ies din casă fără să fiu văzut? Sau să rămân și să aflu cine este acel „Vasilică” pe care tocmai îl menționase?
Întâlnirea care mi-a tăiat respirația
Ușa băii s-a deschis brusc, iar din aburi a apărut Natașa, înfășurată într-un prosop. Când m-a văzut, a încremenit. Privirea i s-a schimbat brusc, iar ochii i s-au umplut de teamă. A încercat să spună ceva, dar cuvintele n-au ieșit.
„Unde e?” am rostit, cu o voce neașteptat de calmă, deși în mine clocotea o furtună.
„S-sergiu… nu e ceea ce crezi…” a murmurat, cu voce tremurândă.
Am făcut un pas spre dormitor, dar ea s-a grăbit să-mi blocheze drumul, vizibil panicată.
„Te rog, lasă-mă să-ți explic.”
„Dă-te din drum,” i-am spus, simțind cum furia îmi ardea obrajii.
Chiar atunci, un sunet venit dinspre bucătărie mi-a atras atenția. M-am întors brusc, pregătit să înfrunt persoana care îmi distrusese familia.
Adevărul surprinzător despre Vasilică
Dar în bucătărie nu era nici urmă de bărbat. Cel puțin nu la prima vedere. Când am privit mai jos, am zărit ceva cu totul neașteptat: o pisică dolofană, portocalie, care se lingea tacticos lângă o farfurie goală. Am rămas blocat.
„Ce dracu…?” am spus, năucit.
Natașa a profitat de momentul de șoc și a trecut pe lângă mine.
„Îl cheamă Vasilică,” a spus ea calm, luând pisica în brațe. „L-am găsit acum o săptămână în parcarea blocului. Era murdar, ud și flămând. Știam că ești alergic la pisici, așa că… n-am îndrăznit să-ți spun. Dar e atât de blând… n-am putut să-l las pe drumuri.”
Am rămas cu gura căscată. Toată acea frică, furia, gelozia – se datorau unei pisici?
De la bănuieli la hohote de râs
„O pisică?” am întrebat uluit. „Tu vorbeai cu o pisică?!”
Natașa a început să râdă, mai întâi cu reținere, apoi în hohote. „Ai crezut că… eu… cu Vasilică?!”
Simțind cum obrajii mi se încălzesc de rușine, am început și eu să zâmbesc. Dacă stăteam să mă gândesc, totul se lega. Mesajele ascunse? Probabil că scria pe grupuri de adopții. Parfumul? Poate folosea un șampon special pentru pisici. Nu era vorba de trădare, ci de o adopție secretă.
„Nu e deloc amuzant,” am zis, deși zâmbetul nu-mi mai putea fi stăvilit.
„Ba da,” a spus ea printre lacrimi de râs. „Să-ți vezi fața…”
Pisica a mieunat, parcă și ea voia să adauge ceva. Probabil râdea și ea de mine.
Încredere, tratament și o schimbare de perspectivă
„Deci… nu mă înșeli?” am întrebat, încă ușor nesigur.
„Cu cine aș putea s-o fac?” a răspuns, apropiindu-se. „Ești singurul bărbat din viața mea. Ei bine… acum îl avem și pe Vasilică, dar el e doar un pui blănos, nu un concurent.”
Am izbucnit amândoi în râs, iar tensiunea dintre noi s-a risipit. Ne-am îmbrățișat, lung și sincer, cu sufletele mai ușoare.
Când a zărit florile căzute, zâmbi cu blândețe.
„Erau pentru mine?”
„Erau,” i-am zis. „Dar nu mai arată prea bine.”
„Pentru mine sunt perfecte,” a spus ea, strângându-le cu grijă. „Exact ca tine.”
Am privit spre Vasilică, care se întinsese leneș pe canapea, total indiferent la teatrul dramatic ce tocmai se încheiase. Era clar că deja se simțea stăpân în casă.
„Și… ce facem cu el?” am întrebat. „Știi bine că sunt alergic.”
„Știu,” a răspuns ea cu un ton vinovat. „Dar am vorbit cu doctorul. Există un tratament nou. Și am luat și un purificator de aer. Costă ceva, dar e eficient.”
Cum un motan portocaliu ne-a unit și mai mult
Am oftat adânc. Era evident că Vasilică deja își găsise locul. Nu doar în casă, ci și în inima ei. Poate și în a mea, deși nu eram pregătit să recunosc.
„Bine,” am spus, cedând. „Dar doar până îi găsim o familie.”
„Desigur,” a zis ea, sărutându-mă. „Doar temporar.”
Trei ani mai târziu, Vasilică încă e cu noi. Și nu e singur. A devenit tată înainte să-l ducem la sterilizat. Alergiile mele s-au ameliorat considerabil cu tratamentul, iar casa noastră s-a transformat: jucării pentru pisici peste tot, zgârieturi pe mobilă, blană pe haine și… mult mai multă iubire.
Când îmi amintesc acea zi, zâmbesc. Ce avalanșă de emoții, ce concluzii pripite, ce final neașteptat!
Pentru că, în loc să pierd ceva, am primit un dar. Nu doar un motan simpatic, ci o lecție de viață: despre cât de esențial e să comunici, să nu te grăbești cu presupunerile și, mai ales, să ai încredere în omul de lângă tine.
Și, desigur, despre cum un motan pe nume Vasilică a reușit să reconfigureze complet povestea căsniciei noastre.