Marius nu se gândise niciodată că va ajunge în acest punct. Când s-a căsătorit cu Daniela în urmă cu cincisprezece ani, jurase să fie alături de ea „la bine și la rău, în boală și în sănătate”. Dar când „răul” și „boala” au devenit realitatea lor zilnică, Marius a descoperit că nu era omul care credea că este.
Diagnosticul Danielei venise ca un trăsnet din senin. Cancer de pancreas, stadiul IV. Prognosticul era sumbru – câteva luni, poate un an cu tratament agresiv. Primele săptămâni, Marius fusese acolo, ținându-i mâna la consultații, ajutând-o să se ridice din pat, pregătindu-i mese pe care ea abia le atingea. Dar cu fiecare zi, cu fiecare geamăt de durere, cu fiecare vizită la spital, ceva se rupea în el.
Nu suporta să o vadă suferind. Nu suporta mirosul medicamentelor care îi impregna casa. Nu suporta să-și vadă soția, cândva plină de viață și frumusețe, transformându-se într-un schelet fragil, cu pielea gălbuie și ochii înfundați în orbite.
Ioana apăruse în viața lui ca o gură de aer proaspăt. Asistentă la clinica oncologică, ea fusese cea care îi oferise un umăr pe care să plângă, o ureche care să-l asculte. Întâlnirile lor pentru cafea s-au transformat în cine, apoi în nopți petrecute împreună, în timp ce Daniela dormea sedată de analgezice.
„Merităm și noi puțină fericire,” îi șoptise Ioana într-o seară. „Hai să fugim undeva, doar noi doi. Doar o săptămână. Să uiți de tot.”
Și astfel, într-o dimineață ploioasă de septembrie, Marius făcuse ceva de neimaginat. Îi lăsase Danielei câteva mâncare în frigider, medicamentele pe noptieră și îi spusese că pleacă pentru câteva zile la un curs de formare profesională.
„Dar cine va avea grijă de mine?” întrebase ea, cu voce slabă, privind-o cu ochi înlăcrimați.
„Fă-ți-o singură. Nu-ți sunt bonă,” răspunsese el, cu o cruzime pe care nu o recunoștea ca fiind a sa. „Ai telefonul. Sună la salvare dacă e urgență.”
Lăsase telefonul închis toată săptămâna, bucurându-se de soarele Mării Negre, de corpul tânăr al Ioanei, de libertatea de a nu fi legat de suferința altcuiva. Pentru prima dată în luni întregi, se simțise din nou viu.
Dar în ultima seară, un vis tulburător îl trezise transpirat. Văzuse chipul Danielei, nu cel bolnav, ci cel din ziua nunții lor, privind la el cu o dezamăgire profundă. S-a trezit cu o presimțire groaznică și, pentru prima dată în șapte zile, a deschis telefonul.
33 de apeluri pierdute. 17 mesaje. Ultimul, de la vecina lor, doamna Popescu:
„Marius, te rog, sună-mă urgent. Daniela a fost internată ieri în stare gravă. Nu mai răspunde la telefon. Doctorul spune că nu mai are mult.”
A plecat în aceeași noapte, lăsând-o pe Ioana dormind, fără măcar un bilet de adio. A condus nebunește pe autostradă, cu gândul că poate, poate nu e prea târziu să-și ceară iertare.
Când a ajuns la spital, era prea târziu. Daniela murise cu câteva ore înainte, singură, într-un salon rece de spital. Asistenta de noapte i-a spus că ultimele ei cuvinte fuseseră numele lui.
Acasă, Marius găsise un dezastru. Daniela încercase să se descurce singură, dar căzuse în baie. Se târâse până la telefon, sunând după ajutor. Urme de sânge pe podea marcau efortul ei disperat.
Pe masa din bucătărie, un plic. Înăuntru, o scrisoare și o cheie.
„Dragă Marius,
Când vei citi aceste rânduri, eu probabil nu voi mai fi aici. Nu te învinovățesc pentru că ai plecat. Înțeleg cât de greu a fost pentru tine. Știu despre Ioana. Te-am văzut cu ea când credeai că dorm. Și te iert.
Te-am iubit din prima zi, și te iubesc și acum, când scriu aceste rânduri cu mâini tremurânde. Nu vreau să trăiești cu vinovăție. Vreau să fii fericit. Dar vreau și să știi adevărul.
Cheia din plic deschide seiful de la bancă. Înăuntru vei găsi rezultatele testelor genetice pe care le-am făcut în secret. Boala mea nu a fost întâmplătoare, Marius. E ereditară. Și dacă tu porți aceeași genă, Ioana ar trebui să știe în ce se bagă.
Cu dragoste eternă, Daniela”
Marius s-a prăbușit pe podea, cu scrisoarea în mână, și a plâns până când nu a mai avut lacrimi. Următoarele zile au trecut într-o ceață de alcool și regrete.
La înmormântare, a stat singur, ignorat de familia și prietenii Danielei. Doar doamna Popescu, vecina lor, i-a aruncat o privire plină de dispreț și i-a șoptit: „Și-a petrecut ultimele ore chemându-te. A murit cu telefonul în mână.”
Abia după ce ultimul oaspete a plecat, Marius a găsit puterea să meargă la bancă. În seif, a găsit un dosar medical gros. L-a deschis cu mâini tremurânde.
Ceea ce a descoperit l-a făcut să se prindă cu mâinile de cap, nevenindu-i să creadă. Testele genetice arătau că sindromul care o ucisese pe Daniela era cauzat de expunerea la o substanță toxică specifică. O substanță folosită în fabrica unde lucra Marius ca inginer chimist. O substanță pe care el o adusese acasă pe hainele sale, zi după zi, ani la rând, expunând-o fără să știe.
Daniela nu doar că îl iertase pentru infidelitate și abandon, dar îl protejase până la sfârșit de adevărul devastator: el fusese, fără să vrea, cauza morții ei.
Telefonul a vibrat. Un mesaj de la Ioana: „Unde ai dispărut? Te aștept să-mi explici.”
Cu ochii în lacrimi, Marius a închis telefonul. Avea de luat decizii dificile. Dacă testele aveau dreptate, Ioana trebuia să știe că bărbatul de care se îndrăgostise ar putea fi un pericol pentru ea. Și el trebuia să trăiască cu adevărul că, în timp ce el fugea de responsabilitate și căuta fericirea în brațele altei femei, soția lui murea lent, otrăvită de propria lui neglijență.
A privit fotografia de nuntă, singura pe care nu o ascunsese când începuse aventura cu Ioana. Chipul radiant al Danielei părea că îl privește cu același zâmbet blând pe care i-l oferise mereu, chiar și în ultimele ei zile.
„Iartă-mă,” a șoptit el, știind că niciun cuvânt nu putea repara ce făcuse. Sau, mai important, ce nu făcuse.
În zilele următoare, Marius a dispărut din viața tuturor. A demisionat de la fabrică, a vândut casa plină de amintiri dureroase și s-a mutat într-un orășel de munte, departe de tot și de toți. Singurul lucru pe care l-a păstrat a fost scrisoarea Danielei, o aducere aminte constantă a prețului egoismului său.
Iar într-un sertar, nedeschis, a pus rezultatele propriilor teste genetice. Testele care i-au confirmat că și el purta acum în sânge semnele aceleiași boli care o răpusese pe Daniela. Avea poate un an, poate doi, să trăiască cu adevărul și consecințele alegerilor sale.
Uneori, când stătea pe veranda cabanei sale, privind munții în depărtare, se întreba dacă Daniela, oriunde ar fi, găsise în ea puterea să-l ierte cu adevărat. Și dacă el va găsi vreodată puterea să se ierte pe sine.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.