Pe neașteptate, devreme, Gabriel Ionescu a venit în grabă și, fluturând niște chei, a strigat: “Pregătește-te, Ana, și cheamă copiii! Astăzi veți avea o sărbătoare!”
Copiii erau și ei șocați de faptul că persoana cea mai importantă din sat țipa cât îl ținea gura prin toată casa. Ei nu mai observaseră niciodată ceva similar la el, dar astăzi pur și simplu se dezlănțuise. “Haideți, nu întârziați, în curând vă veți muta în casă nouă!”
Când s-au apropiat de casa mare și elegantă, au răsunat cuvintele solemne: “Poftiți în noua locuință! Este a voastră acum! Documentele sunt aproape gata!” Ana nu-și putea crede ochilor. “Dar cum? Domnule Gabriel, doar recent am apărut la televizor!”
Ridicând din umeri, primarul a răspuns: “S-a găsit un sponsor și a cumpărat această casă pentru voi. Apropo, va sosi și el în curând!”
Intrând înăuntru, Ana a văzut imediat un bilețel pe masa din bucătărie, în care erau doar câteva cuvinte…..
Continuarea👇👇👇
Ana luă bilețelul cu mâini tremurânde. Când ochii ei parcurseră cele câteva rânduri scrise de mână, sângele îi îngheță în vene. Bilețelul conținea un mesaj scurt și înfricoșător:
„Ana, știu totul despre tine. Știu ce ai făcut acum 15 ani. Această casă nu e un cadou. E un avertisment.”
Se sprijini de masă, simțind cum picioarele i se înmoaie. Vocea lui Gabriel Ionescu răsună din living, unde admira ferestrele mari ce dădeau spre grădină.
„Ana, vino să vezi ce priveliște minunată ai spre lac!”
Cu mișcări mecanice, Ana mototoli bilețelul și-l vârî adânc în buzunarul rochiei. Încercă să-și compună o expresie normală înainte de a se alătura celorlalți.
„Ești bine?” o întrebă Gabriel, observându-i paloarea. „Parcă ai văzut o fantomă.”
„Sunt doar copleșită,” răspunse ea, forțându-se să zâmbească. „E atât de… mult. Nu mă așteptam niciodată la așa ceva.”
Copiii alergau deja prin casă, explorând camerele spațioase, țipând de bucurie când descopereau noi detalii: o cameră de jocuri la subsol, paturi noi în dormitoare, o bucătărie complet utilată.
Ana îi privea, simțind un amestec ciudat de bucurie pentru fericirea lor și o teamă adâncă, înrădăcinată în trecutul de care crezuse că scăpase.
„Când spuneți că va veni… sponsorul?” întrebă ea, încercând să pară calmă.
„De fapt,” răspunse Gabriel, uitându-se la ceas, „ar trebui să sosească în orice moment.”
Ca la un semn, se auzi sunetul unui motor puternic oprindu-se în fața casei. Ana se apropie de fereastră și văzu un Mercedes negru, strălucitor. Portiera din spate se deschise, și un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum impecabil, coborî cu mișcări sigure.
Bărbatul se opri o clipă, privind spre casă, apoi zâmbi și începu să urce treptele spre ușa de la intrare.
Ana îl recunoscu imediat, deși nu-l mai văzuse de 15 ani. Era Victor Dima, fostul ei șef de la banca unde lucrase ca tânără casieră. Bărbatul pentru care mințise, acoperind o fraudă masivă ce adusese banca aproape de faliment. Bărbatul care dispăruse apoi cu milioane, lăsând-o pe ea să se confrunte cu suspiciunile, deși în final nu fusese suficientă dovadă pentru a o acuza.
Bărbatul care, aparent, se întorsese acum în viața ei.
Soneria răsună, făcând-o să tresară. Gabriel se grăbi să deschidă, în timp ce Ana rămase pe loc, incapabilă să se miște.
„Domnul Dima!” exclamă Gabriel, strângându-i mâna cu entuziasm. „Ce onoare! Vă mulțumim pentru generozitatea dumneavoastră!”
Victor intră în casă cu încredere, ca și cum ar fi fost proprietatea lui – ceea ce, tehnic, încă era până la finalizarea actelor.
„Bună ziua tuturor,” spuse el cu voce caldă, zâmbindu-le copiilor care se adunaseră curioși să vadă cine sosise. Apoi, privirea lui se opri asupra Anei. „Și tu trebuie să fii norocoasa mamă. Ana, nu-i așa?”
Ochii lui o fixară cu o privire ce părea prietenoasă pentru oricine altcineva din încăpere, dar Ana putea vedea răceala calculată din spatele zâmbetului.
„Da,” răspunse ea încet. „Eu sunt Ana. Ana Popescu.”
„Victor Dima,” se prezentă el, întinzându-i mâna. „Sunt fericit că pot ajuta o familie care a trecut prin atâtea greutăți.”
Mâna ei mică dispăru în strânsoarea lui puternică. Un mesaj tacit fu transmis prin acea strângere: te țin în mână.
„Copii,” spuse Gabriel, „haideți să explorăm grădina! Să lăsăm adulții să discute puțin.”
După ce Gabriel și copiii ieșiră afară, în cameră se lăsă o tăcere apăsătoare.
„Arăți bine, Ana,” spuse Victor, plimbându-se prin living, admirând mobilierul scump pe care el însuși îl alesese. „Viața la țară ți-a priit.”
„Ce vrei de la mine?” întrebă ea direct, cu vocea tremurând ușor.
Victor se întoarse spre ea, zâmbetul dispărându-i. „Direct la subiect, văd. Asta mi-a plăcut mereu la tine.”
„Au trecut 15 ani,” spuse ea. „De ce acum?”
„Pentru că acum pot,” răspunse el simplu. „Acum sunt curat. Toate acuzațiile au fost prescrise. Pot apărea în public ca un om de afaceri respectabil și filantrop. Nimeni nu-și mai amintește de scandalul bancar de atunci.”
„Și ce legătură am eu cu asta?”
„Tu, Ana dragă, ești singurul meu punct slab. Singura persoană care știe adevărul. Singura care m-ar putea identifica drept creierul din spatele fraudei.”
Ana simți un fior rece pe șira spinării. „Deci casa e ca să mă cumperi? Să-mi închizi gura?”
Victor râse scurt. „Nu, nu. Casa e doar începutul. Vezi tu, am nevoie de tine pentru ceva mult mai important.”
„Pentru ce?” întrebă ea, cu gura uscată.
„În șase luni voi candida pentru o funcție publică importantă. Am nevoie de o imagine impecabilă. Și aici intri tu – mama eroină, care și-a crescut singură cei cinci copii după ce soțul a abandonat-o. Femeia căreia eu, marele filantrop, i-am schimbat viața.”
„Nu înțeleg.”
„E simplu. Vei apărea alături de mine în campanie. Vei spune lumii ce om minunat sunt. Cât de mult te-am ajutat. Cât de mult respect am pentru familiile nevoiașe.”
Ana scutură din cap. „N-o să fac asta.”
Victor se apropie de ea, iar expresia lui se întunecă. „Ba da, o vei face. Pentru că alternativa e să pierd alegerile. Iar dacă pierd, s-ar putea să devin… nervos. Și să încep să vorbesc despre o anumită fostă casieră care m-a ajutat să fur milioane.”
„Nimeni nu te-ar crede după atâta timp.”
„Poate că nu. Dar scandalul ar fi suficient pentru a-ți distruge reputația în acest sătuc. Și ce s-ar întâmpla cu copiii tăi dacă toată lumea ar crede că mama lor e o hoață?”
Ana simți greutatea amenințării lui. Își privi mâinile, care tremurau incontrolabil.
„De ce eu?” șopti ea. „De ce nu m-ai lăsat în pace?”
„Pentru că te-am văzut la televizor,” răspunse el. „Interviul acela emoționant despre viața grea a unei mame singure. Mi-am dat seama imediat că ești instrumentul perfect pentru campania mea. Și ce coincidență norocoasă că ești și singura persoană care ar putea depune mărturie împotriva mea, dacă ar fi nevoie.”
Din curte se auzeau râsetele copiilor. Ana se gândi la ei, la viața lor dificilă, la lupta constantă pentru a le asigura strictul necesar. Această casă ar fi putut schimba totul pentru ei.
„Și dacă refuz?” întrebă ea, încercând să pară mai puternică decât se simțea.
Victor zâmbi rece. „Atunci veți pierde casa. Documentele nu sunt încă semnate, așa cum a menționat primarul vostru. Și s-ar putea să apară anumite informații despre trecutul tău. Informații care ar putea interesa serviciile sociale în privința capacității tale de a-ți crește copiii.”
O furie rece se aprinse în pieptul Anei. Acest om îi distrusese viața o dată. Acum se întorsese să o facă din nou.
„Îți dau două zile să te gândești,” continuă Victor, îndreptându-se spre ușă. „Deși, sincer, nu văd ce ai de gândit. Fie accepți o casă minunată și îmi oferi puțin sprijin în campanie, fie te întorci în cocioaba ta, posibil fără copii.”
Înainte ca ea să poată răspunde, ușa de la intrare se deschise, iar Gabriel și copiii reveniră, plini de entuziasm după explorarea grădinii.
„Domnule Dima!” exclamă Gabriel. „Trebuie să organizăm o ceremonie oficială pentru predarea cheilor. Presa locală ar fi încântată să participe!”
„Desigur,” răspunse Victor, zâmbetul cald reapărând instantaneu pe fața lui. „Poate săptămâna viitoare? Sunt sigur că Ana și copiii ei au nevoie de timp să se familiarizeze cu noua lor casă.”
Se întoarse spre Ana, privind-o cu o expresie care părea plină de compasiune pentru ceilalți, dar care pentru ea conținea o amenințare clară.
„Ce zici, Ana? Săptămâna viitoare ar fi bine pentru tine?”
Simțindu-se prinsă în capcană, Ana dădu din cap în semn de aprobare. „Sigur,” răspunse ea cu voce slabă. „Săptămâna viitoare e perfect.”
Victor îi zâmbi larg, apoi își luă rămas bun de la toți, promițând că va reveni curând. În timp ce se îndrepta spre mașina sa luxoasă, Ana rămase în pragul ușii, privindu-l. Inima îi bătea puternic, și mintea îi era în vâltoare.
Avea doar două zile să decidă ce era mai important: adevărul sau viitorul copiilor ei. Dar chiar în acel moment, privind spatele bărbatului care o șantaja, Ana simți ceva nou crescând în ea – o hotărâre de a nu mai fi victimă. Nu din nou. Nu de data aceasta.
Închise ușa casei – casa care ar fi putut fi a ei, dar la ce preț? – și se întoarse spre zâmbetele fericite ale copiilor ei, care explorau deja camerele, visând la viața nouă care părea să se deschidă în fața lor.
„Mamă, când ne mutăm?” întrebă Matei, cel mai mic dintre copii, cu ochii strălucind de bucurie.
Ana îl privi, simțindu-și inima sfâșiată. Ce putea să facă? Să accepte oferta lui Victor și să trăiască în minciună, sau să refuze și să-și vadă copiii dezamăgiți, poate chiar luați de lângă ea?
Dar înainte să poată răspunde, o idee începu să se formeze în mintea ei. Poate că exista și o a treia cale…
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.