În timp ce băieții își adunau gândurile, bătrânul cu sacoșa în mână se îndepărtase deja de supermarket cu câțiva metri. Deodată, din buzunarul din spate al pantalonilor săi, a căzut pe asfalt un obiect întunecat.
Părea că bătrânul nici măcar nu observase că scăpase portofelul cu o secundă în urmă. “Uite, uite! Ai văzut?” Abia stăpânindu-se să nu strige de încântare, spuse Mihai. Andrei privi în direcția indicată și văzu clar trofeul atât de dorit.
Băieții nu au ezitat mult și, ca doi ulii, s-au năpustit asupra darului neașteptat al sorții. Iar bătrânul se îndepărta din ce în ce mai mult, fără să bănuiască că tocmai prin neatenția sa făcuse fericiți doi copii de la orfelinat. Iar băieții, privind furișat în jur, erau deja lângă portofelul care zăcea pe asfalt.
Într-o clipă, Andrei îl înșfăcă și, băgându-l sub haină, comandă: “Să plecăm de aici, repede! Mișcă, Mihai, mișcă!” Băieții o luară la fugă după colțul magazinului universal, unde se strecurară rapid într-o stradă lăturalnică neînsemnată pe care o cunoșteau ca pe propriile degete. Apoi, după ce-și traseră sufletul, băieții tot își adunară curajul să examineze conținutul portofelului bătrânului și RĂMASERĂ ULUIȚI…
Continuarea👇👇👇
În portofel erau atât de mulți bani încât băieții nu mai văzuseră niciodată atâția la un loc. Teancuri de bancnote de o sută de lei, aranjate frumos, plus câteva carduri bancare și o fotografie îngălbenită a unei femei în vârstă.
„Uau,” șopti Mihai, cu ochii mari. „Trebuie să fie mii de lei aici.”
Andrei rămase tăcut, numărând bancnotele cu degetele tremurânde.
„Șapte mii trei sute,” anunță el în cele din urmă. „Șapte mii trei sute de lei, Mihai.”
Băieții se priviră unul pe altul. Niciodată în viața lor nu avuseseră atât de mulți bani. Pentru doi copii crescuți la orfelinat, fără părinți și fără prea multe bucurii în viață, suma părea astronomică.
„Ce facem cu ei?” întrebă Mihai, nevenindu-i să creadă că țineau în mâini atâția bani.
Andrei se uită lung la portofel, apoi la fotografia bătrânei. Ceva în acea imagine îi amintea de o vreme demult apusă, de care își amintea vag – o femeie care îl ținea în brațe, mirosul de plăcintă proaspătă… mama lui, înainte să dispară.
„Trebuie să-l înapoiem,” spuse el brusc, închizând portofelul.
„Ce? Ești nebun?” exclamă Mihai, nevenindu-i să creadă. „Cu banii ăștia am putea…”
„Știu,” îl întrerupse Andrei. „Dar gândește-te la bătrân. Poate are nevoie de ei pentru medicamente sau pentru hrană. E mult mai în vârstă decât noi și probabil că i-a fost greu să-i strângă.”
Mihai tăcu, gândindu-se la cuvintele prietenului său. Educatorii de la orfelinat le spuseseră mereu că trebuie să fie cinstiți, dar tentația era atât de mare…
„Hai să mergem după el,” insistă Andrei. „Poate încă nu a observat că l-a pierdut.”
Cu reluctanță, Mihai se ridică și îl urmă pe Andrei înapoi spre supermarket. Bătrânul nu mai era acolo, dar un vânzător de ziare le spuse că l-a văzut îndreptându-se spre parc.
Băieții alergară până la parc și, într-adevăr, îl zăriră pe bătrân așezat pe o bancă, căutând ceva disperat prin buzunare.
„Scuzați,” spuse Andrei, apropiindu-se timid. „Ați pierdut asta?”
Bătrânul ridică privirea, iar fața lui se transformă instantaneu. Ochii i se umplură de lacrimi când văzu portofelul în mâna lui Andrei.
„Doamne Dumnezeule,” șopti el, luând portofelul cu mâini tremurânde. „Credeam că l-am pierdut pentru totdeauna.”
Deschise repede portofelul și verifică conținutul. Când văzu că toți banii erau acolo, se uită la băieți cu o privire de neîncredere.
„L-ați găsit și nu ați luat nimic? Cine v-a trimis? Cine sunteți voi?”
„Suntem de la orfelinatul din apropiere,” răspunse Mihai. „L-am văzut când v-a căzut din buzunar în fața supermarketului.”
Bătrânul îi studie atent, apoi spuse cu o voce plină de emoție:
„Știți ce sunt acești bani? Sunt economiile mele de peste doi ani. Vreau să cumpăr un loc de veci lângă soția mea, care a murit anul trecut. Fotografia ei este în portofel.”
Andrei și Mihai se priviră, un sentiment cald de satisfacție înlocuind regretul pentru banii pe care ar fi putut să-i păstreze.
„Cum vă cheamă, băieți?” întrebă bătrânul.
„Eu sunt Andrei, iar el e Mihai,” răspunse Andrei.
„Eu sunt domnul Gheorghe Popescu,” spuse bătrânul, întinzându-le mâna. „Și vreau să vă mulțumesc pentru onestitatea voastră. În lumea de azi, este rar să întâlnești asemenea integritate.”
Apoi, bătrânul făcu ceva neașteptat. Scoase două bancnote de o sută de lei din portofel și le întinse băieților.
„Vă rog, luați asta ca semn al recunoștinței mele.”
„Nu putem accepta,” spuse Andrei repede. „Am făcut doar ce era corect.”
Bătrânul zâmbi. „Tocmai de aceea meritați o răsplată. Dar dacă nu vreți banii, poate aș putea face altceva pentru voi.”
Bătrânul îi invită pe băieți la o înghețată în parcul din apropiere. În timp ce mâncau, le povesti despre viața lui. Fusese profesor de matematică timp de patruzeci de ani înainte de a se pensiona. Soția lui, Elena, fusese bibliotecară. Nu avuseseră copii, ceea ce fusese marea lor durere.
„Ce v-ar plăcea să faceți când veți crește mari?” îi întrebă el pe băieți.
Andrei răspunse primul: „Mi-ar plăcea să devin medic, dar toată lumea spune că e prea greu pentru un copil de la orfelinat.”
„Iar mie mi-ar plăcea să lucrez cu calculatoare,” adăugă Mihai, „dar nu avem calculatoare la orfelinat, doar unul vechi în biroul directoarei.”
Domnul Popescu îi ascultă cu atenție, dând din cap gânditor.
O săptămână mai târziu, directoarea orfelinatului îi chemă pe Andrei și Mihai în biroul ei. Arăta neobișnuit de emoționată.
„Băieți, am primit o vizită foarte interesantă ieri,” spuse ea. „Un domn Popescu a venit să vorbească despre voi.”
Băieții se priviră surprinși.
„Mi-a povestit cum i-ați returnat portofelul cu toți banii în el,” continuă directoarea. „Spune că a fost atât de impresionat de caracterul vostru, încât vrea să facă ceva pentru voi.”
Directoarea le înmână fiecăruia câte un plic. În plicul lui Andrei era o scrisoare care spunea că domnul Popescu a creat un fond educațional special pentru el, care îi va acoperi toate cheltuielile pentru școală, inclusiv facultatea de medicină, dacă va dori să urmeze acest drum.
În plicul lui Mihai era o invitație la un curs de programare pentru începători, plătit pentru un an întreg, plus un laptop nou.
„Nu este tot,” adăugă directoarea, zâmbind larg. „Domnul Popescu a donat și o sumă considerabilă orfelinatului. Vom putea să renovăm dormitoarele și să cumpărăm calculatoare noi pentru toți copiii.”
Vestea se răspândi rapid prin orfelinat. În aceeași după-amiază, toți copiii erau adunați în jurul lui Andrei și Mihai, ascultând povestea lor despre portofelul găsit și bătrânul generos.
„Vedeți,” spuse unul dintre educatori, „iată ce se poate întâmpla când faci ceea ce e corect, chiar dacă e greu.”
Trei ani mai târziu, Andrei și Mihai stăteau în fața mormântului domnului Popescu. Bătrânul murise liniștit în somn cu o săptămână în urmă, iar băieții veniseră să-și ia rămas bun. Așa cum își dorise, fusese înmormântat lângă soția sa, Elena.
„Nu pot să cred că a făcut atât de mult pentru noi,” spuse Mihai, privind la florile proaspete de pe mormânt.
Andrei dădu din cap, emoționat. „Și pentru mulți alții. Ai auzit că a lăsat toată casa și economiile sale pentru a crea o fundație pentru copiii din orfelinate?”
Fundația „Elena și Gheorghe Popescu” ajuta acum zeci de copii fără părinți să-și urmeze visurile, oferindu-le burse educaționale și sprijin pentru a începe în viață.
Iar totul începuse de la un portofel găsit și o decizie corectă luată de doi băieți care ar fi putut foarte ușor să aleagă altfel.
„Știi,” spuse Andrei în timp ce se îndepărtau de cimitir, „cred că domnul Popescu ne-a învățat ceva ce nu am fi putut învăța din nicio carte.”
„Ce anume?” întrebă Mihai.
„Că uneori, cel mai valoros lucru dintr-un portofel nu sunt banii.”
Mihai zâmbi, înțelegând. „Ci posibilitatea de a face ceva bun cu ei.”
Amândoi știau că viețile lor fuseseră schimbate pentru totdeauna, nu doar datorită generozității unui bătrân, ci și datorită propriei lor alegeri de a face ce era corect într-un moment când nimeni nu i-ar fi judecat dacă ar fi făcut altfel.
Și această lecție valorase mai mult decât toți banii din lume.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.