…Elena Vitalie stătea în foișor cu tristețe, privind frumoasa casă solidă cu două etaje. În jumătate de oră va veni agentul imobiliar pentru semnătura ei pe contractul de vânzare-cumpărare. Iar inima ei nu era liniștită. Oare procedează corect vânzând casa? Casa lor, a ei și a lui Alexandru!
Ridicându-se fără tragere de inimă, femeia se îndreptă spre pridvor. Cât de mult și-ar fi dorit să audă cuvinte de aprobare și sprijin de la iubitul ei. Dar Alexandru nu mai este.
Doar 10 ani de fericire le-a dăruit soarta. Apoi boala blestemată, în doar câteva luni, l-a uscat și i-a luat soțul. Cât de greu a fost atunci, acum 12 ani.
După moartea lui Alexandru, Elena Vitalie abia putea să trăiască și să respire. Iar această casă îi dădea putere. Pentru că totul în ea, până la cel mai mic detaliu, fusese făcut de mâinile soțului pentru iubita lui.
Auzi trilul telefonului și se așeză gânditoare pe canapea.
Pe ecran apăru chipul fiicei sale. – Mami, bună! — auzi ea veselă în receptor. – Ce mai faci? Cum e sănătatea? Cu ce te ocupi? — Ei bine, Marina are deja 37 de ani, dar tot nu a scăpat de obiceiul copilăresc de a vorbi repede.
— Bună, fiica mea! – răspunse femeia cu un zâmbet.— Uite, mă ocup de vânzarea casei. S-au găsit cumpărători și oferă un preț bun.
La celălalt capăt se auzi un chicotit. – Păi, e corect. De mult îți spun să o vinzi și să te muți la oraș, mai aproape de noi. O casă atât de mare, iar tu singură.
Dar tonul fiicei se schimbă brusc…
—Stai, cum adică ai vândut casa? Când s-a întâmplat asta? De ce nu m-ai anunțat înainte? întrebă Marina, iar vocea ei devenea tot mai agitată.
Elena Vitalie simți o strângere de inimă. Nu se așteptase la o astfel de reacție din partea fiicei sale.
—Păi, dragă, tu mereu mi-ai spus că ar trebui să vând casa și să mă mut la oraș. Am găsit un apartament mic și confortabil, nu departe de parcul central. O să-mi ajungă banii și pentru renovare, și pentru…
—Și cât ai luat pe casă? o întrerupse Marina.
Elena oftă ușor.
—Doua sute douăzeci de mii de euro. Este un preț bun, agentul imobiliar a spus că…
—Doamne, mamă! exclamă Marina. Ți-am găsit eu cumpărători care ar fi dat mai mult! De ce te-ai grăbit așa?
În fundal, Elena auzi vocea ginerelui său, Cristian, care părea să întrebe ceva.
—Da, da, a vândut-o deja, răspunse Marina, acoperind telefonul cu palma, dar vocea ei tot se auzea. Apoi reveni la conversație.
—Mamă, stai acolo, venim imediat la tine.
Înainte ca Elena să poată spune ceva, fiica ei închise. Femeia rămase cu telefonul în mână, simțind un val de neliniște. Nu înțelegea de ce Marina părea atât de supărată. Nu ea fusese cea care o îndemnase mereu să vândă casa și să se mute la oraș?
În mai puțin de o oră, mașina Marinei și a lui Cristian opri în fața casei. Agentul imobiliar tocmai plecase, iar Elena semnase toate documentele. Banii urmau să fie transferați în contul ei în câteva zile.
Marina intră furtunos, urmată de Cristian. Fața ei era roșie, iar ochii îi străluceau de nervi.
—Mamă, cum ai putut să faci asta fără să ne consulți? Ce facem acum?
Elena rămase perplexă.
—Despre ce vorbești, Marina? Tu mereu mi-ai spus să vând casa.
—Da, dar nu așa! Nu fără să discutăm despre bani, despre prețul corect, despre… Cristian și cu mine tocmai ne-am uitat la o mașină nouă. Ne-am gândit că ne-ai putea ajuta, iar acum…
Elena se lăsă greoi pe scaunul din bucătărie. Deci despre asta era vorba. Despre banii ei.
—Marina, draga mea, am nevoie de acești bani pentru apartamentul nou și pentru traiul meu. Pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente și facturi.
Marina și Cristian schimbară priviri.
—Mamă, dar nu trebuie să cumperi un apartament. Poți să te muți la noi.
Cristian tuși ușor, iar Marina îi aruncă o privire tăioasă înainte de a continua.
— Sau putem să-ți găsim o garsonieră mică în chirie. Restul banilor i-ai putea investi… sau ni i-ai putea împrumuta nouă pentru mașină. E un model nou, foarte sigur, și am putea să te luăm cu noi în excursii.
Elena simți cum i se strânge stomacul. Ceea ce bănuise de mult timp se confirma acum. Marina și Cristian nu erau preocupați de bunăstarea ei, ci de banii pe care i-ar putea obține.
—Îmi pare rău, Marina, dar am planurile mele. Vreau să trăiesc independent, în propriul meu apartament.
—Dar mamă, ești singură, ești în vârstă. Ai nevoie de ajutor!
—Am doar 63 de ani, Marina. Sunt sănătoasă și pot avea grijă de mine. Iar în orașul acesta am prietenele mele, cercul meu de lectură, viața mea.
Marina deveni și mai agitată.
—Dar banii aceștia sunt și moștenirea mea! Tatăl meu a construit această casă!
Elena simți cum o cuprinde furia, un sentiment pe care rareori îl experimentase față de fiica sa.
—Alexandru a construit această casă pentru mine, Marina. Tu deja aveai propria ta viață când ne-am mutat aici. Iar casa este pe numele meu, banii sunt ai mei.
Marina izbucni în lacrimi, dar Elena observă că ochii ei rămâneau secați. Era o tactică pe care o folosise din copilărie.
—Cât de egoistă poți fi? Tu ai o pensie, ai cu ce trăi! Noi suntem tineri, avem nevoie de ajutor! Nu-ți pasă de fiica ta?
Elena respiră adânc și se ridică în picioare. Avea spatele drept și privirea fermă când se adresă celor doi:
—Poate că a venit timpul să vă spun ceva. Nu am de gând să vă dau banii pentru mașină sau pentru orice altceva. Acești bani sunt pensia mea suplimentară. După ce voi cumpăra apartamentul, restul îl voi folosi pentru a trăi decent în anii care mi-au rămas. Și pentru a călători, poate. Sunt lucruri pe care mi le-am dorit mereu să le fac cu Alexandru, dar nu am avut ocazia.
Marina și Cristian o priveau șocați. Nu se așteptaseră la un astfel de răspuns ferm.
—Dar noi am crezut că… începu Cristian.
—Știu exact ce ați crezut, îl întrerupse Elena. Ați crezut că sunt o bătrână naivă care vă va da banii pentru că sunteți familia mea. Dar familia înseamnă să ne sprijinim unii pe alții, nu să așteptăm mereu să primim.
Marina se lăsă pe scaun, pălind vizibil.
—Deci nu ne vei ajuta deloc?
Elena o privi pe fiica ei cu duioșie amestecată cu dezamăgire.
—Marina, v-am ajutat toată viața. Ți-am plătit facultatea, v-am dat bani pentru nuntă, v-am ajutat să vă cumpărați primul apartament. Când v-ați dorit o vacanță în Grecia, v-am împrumutat bani pe care nu mi i-ați mai returnat niciodată. Cred că e timpul să învățați să vă descurcați singuri.
În camera tăcută, se auzi soneria. Era vecinul Grigore, care venise să o ajute pe Elena să care ultima cutie cu cărți la mașina sa.
—Gata de plecare, Elena? întrebă el zâmbind.
—Aproape gata, Grigore. Te rog, mai așteaptă câteva minute.
După ce Grigore ieși, Elena se întoarse spre fiica și ginerele ei.
—Vă rog să mă înțelegeți. Nu fac asta pentru a vă răni. Dar am și eu dreptul la propria mea viață. Am muncit din greu, am economisit, am avut grijă de această casă. Acum vreau să mă bucur de roadele muncii mele.
Marina o privea cu ochii măriți, incapabilă să accepte situația.
—Dar cum rămâne cu noi? Cu nevoile noastre?
—Sunteți adulți, Marina. Aveți joburi bine plătite. Dacă vreți o mașină nouă, puteți economisi pentru ea, așa cum am făcut și noi.
Cristian o luă pe Marina de umeri.
—Hai, dragă. Mama ta are dreptate. Vom găsi o soluție.
Marina se ridică brusc, împingându-l.
—Tu de partea cui ești? Tocmai am pierdut o grămadă de bani și tu spui că ea are dreptate?
Elena își luă geanta și se îndreptă spre ușă.
—Nu ați pierdut nimic, pentru că nu a fost niciodată al vostru. Vă rog să încuiați când plecați. Cheile le puteți lăsa în cutia poștală.
Și cu aceste cuvinte, Elena Vitalie ieși din casa în care trăise și iubise, lăsând în urmă nu doar amintirile cu Alexandru, ci și iluzia că fiica ei o iubea pentru cine era, nu pentru ce putea oferi.
În săptămânile care urmară, Marina încercă de câteva ori să o contacteze, dar Elena răspunse rar. Își aranja noul apartament, se întâlnea cu prietenele, se înscrise la un curs de pictură – un hobby pe care și-l dorise mereu să-l practice. Pentru prima dată după moartea lui Alexandru, se simțea cu adevărat liberă și în pace.
Într-o zi, pe când se întorcea de la cursul de pictură, o găsi pe Marina așteptând-o în fața blocului. Fața fiicei sale era diferită – mai blândă, mai umilă.
—Mamă, am venit să-mi cer scuze, spuse ea încet. Am fost egoistă și lacomă. Mi-a luat ceva timp să înțeleg asta, dar Cristian m-a ajutat să văd adevărul.
Elena o privi în tăcere, nesigură dacă să creadă această schimbare.
—Îmi pare rău că te-am dezamăgit, continuă Marina. Nu pentru bani ar fi trebuit să vin la tine, ci pentru că ești mama mea și te iubesc.
Elena simți cum i se umezesc ochii. Deschise ușa apartamentului și o invită pe Marina înăuntru.
—Vrei un ceai? întrebă ea.
Marina zâmbi ușor, recunoscând ramura de măslin care i se oferea.
—Mi-ar plăcea foarte mult.
Așa cum viața Elenei luase o întorsătură neașteptată, poate că și relația cu fiica ei putea începe din nou, pe baze mai sănătoase și mai sincere. Timp era suficient – pentru amândouă.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.