Dimineața a început cu un sunet familiar la ușă. Cineva adusese flori. Mihai se îmbrăcase deja; era ziua în care mergea, ca în fiecare an, la cimitir.
La poarta cimitirului, cerșetorii se strângeau ca de obicei, un amestec de priviri rugătoare și mâini întinse. Mihai trecea de obicei pe lângă ei cu inima strânsă, fără să se oprească. Doar într-o singură zi din an le oferea ceva — astăzi. Scoase mărunțișul pregătit special și începu să-l împartă în tăcere.
Un chip i-a atras atenția. O tânără stătea mai deoparte, privind cu ochi mari și înfricoșați. Era slabă, aproape translucidă, și vizibil însărcinată. Ce-o fi în mintea ei?, se întrebă Mihai.
Se apropie încet de ea. Fata făcu un pas înapoi, speriată.
— Nu te teme… Uite, ia asta, îi spuse el cu blândețe, întinzându-i câteva bancnote.
Ea ezită câteva secunde, apoi le luă.
— Mulțumesc, șopti abia auzit.
Mihai o privi mai atent. Avea cel mult nouăsprezece ani. Poate o iubire greșită, poate un tată vitreg abuziv, poate doar o alegere nefericită. Îi veni să o întrebe ce s-a întâmplat, dar exact atunci telefonul îi vibra în buzunar. Vorbi scurt, dar când se întoarse, fata dispăruse. Nici timp, nici energie să o caute.
Ajuns la mormânt, Mihai se opri brusc. De pe placă îl privea Ileana, zâmbind, dintr-o fotografie făcută într-o zi senină, demult, în parc. Își aminti cum râdeau atunci, fără să știe cât de scurt avea să fie acel „pentru totdeauna”.
Se aplecă să așeze florile. Dar se înțepeni. La baza mormântului erau deja flori proaspete. Foarte proaspete.
„Ciudat…” se gândi. Nimeni altcineva nu venea aici. Părinții Ilenei muriseră demult, iar alte rude nu existau. Atunci cine…?
Dar nu era timp pentru întrebări. Se scuză în gând: Iartă-mă, Ileana. Nu pot rămâne azi. Revin cât de curând.
Câteva zile mai târziu, problemele care îl ținuseră departe erau rezolvate. Mihai visase în fiecare noapte cu Ileana. În vis, ea încerca să-i spună ceva. O privea cu ochii plini de lacrimi, dar nu rostea niciun cuvânt.
În acea dimineață liberă, s-a dus din nou la cimitir. A găsit mormântul și s-a oprit brusc, înlemnit.
În fața monumentului era îngenuncheată tânăra pe care o întâlnise cu câteva zile în urmă. Capul ei era plecat, mâinile strânse în rugăciune. Nu-l observase.
Mihai o privi nemișcat, urmărind cum așeza cu grijă aceleași flori proaspete. Când s-a ridicat și l-a văzut, ochii i s-au mărit de spaimă.
— Îmi pare rău… — șopti ea și se pregăti să fugă.
— Te rog, nu fugi! Vreau doar să vorbesc cu tine, spuse Mihai, ridicând o mână calmă.
Fata rămase locului, dar tot corpul ei era încordat.
— De ce vii la mormântul soției mele? O cunoșteai pe Ileana?
Ezitarea i se citea pe chip. În cele din urmă, răspunse:
— Nu… nu am cunoscut-o. Dar am auzit despre ea. De la bunica mea. Numele meu e Maria. Ileana Dragomirescu era… mătușa mea.
Mihai simți un fior. Ileana nu avusese frați sau surori. Cum putea această fată să-i fie nepoată?
— Ileana n-a avut frați, spuse el, vocea tremurândă.
— Știu. Bunica mea era sora ei vitregă. Din prima căsătorie a tatălui Ilenei. N-au vorbit niciodată despre ea, familia a ținut-o ascunsă.
Mihai simțea cum totul se dă peste cap. Adevărul era că nu știa mare lucru despre trecutul Ilenei. Părinții ei muriseră devreme, iar mătușa care o crescuse dispăruse și ea înainte de căsătorie.
— De ce nu mi-ai spus cine ești când ne-am întâlnit prima dată?
Maria oftă.
— Mi-a fost teamă. Bunica îmi povestea despre Ileana ca despre o lumină. Când a murit anul trecut, am găsit o fotografie și un jurnal vechi. Așa am aflat unde e înmormântată.
— Și de ce… trăiești așa?
Ochii Mariei se umplură de lacrimi.
— Bunica era tot ce aveam. Tatăl copilului m-a abandonat, am pierdut tot. Nu am unde să merg.
Mihai o privi atent. În trăsăturile ei delicate, în forma ochilor, în zâmbetul timid, vedea ceva familiar. Ceva din Ileana.
— Cum se numea bunica ta, înainte de căsătorie?
— Elena Antonescu, spuse Maria.
Mihai aproape că se prăbuși. Numele îi suna dureros de cunoscut. Îl văzuse pe un plic, cu ani în urmă, între lucrurile Ilenei. O scrisoare pe care nu o deschisese niciodată.
— Ai unde să dormi în noaptea asta?
— De obicei… la adăpost. Dar nu mai sunt locuri.
Mihai nu mai ezită.
— Vino cu mine. Am o cameră liberă. Poți rămâne cât ai nevoie.
Maria îl privi uluită.
— Dar… de ce?
— Pentru că, dacă într-adevăr ești din familia Ilenei, atunci ești și din a mea.
Ajunși acasă, Mihai îi arătă camera de oaspeți. Apoi, singur, merse în birou și scoase dintr-un sertar uitat scrisoarea aceea veche. Pe plic scria: Elena Antonescu.
O deschise cu mâinile tremurânde. Era o scrisoare plină de dor, regrete și dorința de împăcare. Elena îi cerea iertare Ilenei, povestindu-i despre viața ei, despre fiica ei — Maria. Îi spunea că vrea să o revadă. Scrisoarea era datată cu o săptămână înainte de accidentul în care murise Ileana.
Mihai plângea. Douăzeci de ani de tăcere, rupeau acum ziduri cuvintele unei tinere care purta în ea mai mult decât sângele unei rude — purta o a doua șansă.
A doua zi dimineață, Mihai se trezi devreme. Camera de oaspeți era neatinsă, dar din bucătărie veneau mirosuri și zgomote.
Maria pregătea micul dejun.
— Sper că nu te superi, zise ea. Am vrut să-ți mulțumesc.
Mihai o privi. Curățată, îmbrăcată cu hainele Ilenei, arăta complet schimbată. Un ecou viu al trecutului.
— Nu mă supăr deloc, răspunse el.
Îi arătă scrisoarea. Maria o citi, lăcrimând.
— Bunica mi-a spus mereu că are un mare regret, dar niciodată nu mi-a zis care. Acum știu.
— Maria, spuse Mihai, aș vrea să rămâi. Până când copilul se naște. Până când îți vei găsi drumul. Simt că asta și-ar fi dorit și Ileana.
În lunile care au urmat, Maria a devenit parte din viața lui Mihai. El o sprijini cu tot ce putea: cursuri, consultații medicale, un cămin. Iar când s-a născut fetița, Mihai a fost primul care a ținut-o în brațe.
— I-am pus numele Ileana, spuse Maria, cu ochii în lacrimi. Pentru ca spiritul ei să trăiască mai departe.
Mihai doar șopti:
— E perfect.
Ani mai târziu, Mihai, Maria și mica Ileana mergeau împreună la mormântul femeii care reușise, chiar și dincolo de moarte, să-și adune familia în jurul iubirii.
Și de fiecare dată când copila zâmbea, Mihai vedea în ochii ei lumina aceea unică. Ileana trăia — nu doar în amintiri, ci în sângele care mergea mai departe, în legătura dintre generații și în acest dar tainic al vieții: o nouă șansă.