În fiecare dimineață, când zorii abia mângâie dealurile satului, bătrâna Ileana aprinde candela din colțul odăii și, cu gesturi tremurate, bifează o nouă zi pe calendarul ortodox de pe perete.
Mâinile ei, noduroase și arse de ani de muncă în pământ, se mișcă încet, cu o blândețe care trădează nu oboseala, ci speranța. La optzeci și șapte de ani, fiecare dimineață e un dar, nu o certitudine. Și niciodată n-a avut un motiv mai mare să-și dorească să rămână: vrea să-și vadă strănepoata. Copila Anei. Atât cere.
„Măicuță Sfântă, mai ține-mă până atunci… doar să-i văd chipul, și-apoi pot pleca liniștită”, șoptește în fața icoanei vechi, cu buzele uscate, abia mișcându-se în semiumbra camerei.
Casa, cu pereții ei văruiți în albastru pal și podeaua scârțâitoare, e aproape pustie. Doar în camera „de la drum” tronează încă patul cu tăblii sculptate, unde a născut-o pe Mărioara cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, și dulapul din nuc, păstrător al celor mai dragi comori: fotografii vechi, un certificat de căsătorie îngălbenit și o ecografie primită din Italia. Ecografia Anei.
O ia cu grijă și o duce la fereastră, acolo unde lumina pătrunde mai generos. Privește atent forma minusculă de pe hârtie, o mângâie cu degetul, ca și cum ar fi deja acolo, de cealaltă parte a sticlei. „Tu ești, Maria mea…”
Ana i-a scris că nașterea va avea loc în septembrie. Mai sunt trei luni. Pentru unii, e un nimic. Pentru Ileana, e o eternitate de îndurat.
„Doamne, dă-mi zile. Să-i simt mirosul de prunc, să-i văd ochii. Și apoi… apoi poți să mă iei.”
Din patul ei așezat lângă fereastră, vede cimitirul de pe deal. Acolo sunt toți – Gheorghe, soțul ei, părinții, frații. Piatra ei e deja acolo, cu numele săpat, doar data lipsește. A cerut să fie așa, „să nu se chinuie Mărioara când oi pleca”.
Nu moartea o sperie. E o veche cunoștință, care dă târcoale, dar n-o grăbește. O îngrozește doar gândul că n-o va apuca pe Maria în brațe.
Satul Văiuga, cândva viu, e acum aproape gol. Dintr-o mie de suflete, au mai rămas vreo două sute – bătrâni și umbre. Mărioara stă la Pitești, vine în weekenduri cu mâncare și medicamente. Ana e de opt ani plecată în Italia.
„Ana vine în octombrie, dacă îi dă voie doctorul”, îi spune Mărioara într-o sâmbătă, strecurând vorbele cu grijă.
„Octombrie?” Inima bătrânei tresare. „Nu poate mai devreme?”
„Are cezariană, mamă. Și nu-i ușor cu copiii mici în avion.”
Ileana încuviințează, dar inima ei se zbate. Timpul nu-i mai prieten.
„Poate mergi tu la ea”, încearcă Mărioara.
„Știi că nu pot, fată. Dacă mor pe drum? Cine mă aduce înapoi lângă Gheorghe al meu?”
Lunile trec greu. În august, o răceală banală o țintuiește la pat. Dar Ileana nu cedează. În fiecare seară, își pune mâna pe piept și îi vorbește inimii: „Mai rabdă puțin… pentru Maria.”
Pe peretele de lângă pat, a lipit ecografia. E prima și ultima imagine pe care o vede în fiecare zi. Îi spune Maria, chiar dacă Ana nu s-a hotărât încă. Așa se numea mama Ilenei. Așa trebuie să o cheme.
Și într-o dimineață de septembrie, când ploaia bate mocnit în geamuri, telefonul sună devreme.
„Mamă, Ana a născut!”, strigă Mărioara. „O fetiță sănătoasă! Trei kilograme și două sute!”
Lacrimile îi umplu ochii Ilenei. „Cum îi zice?”
„Maria. I-au pus Maria.”
Plânge. Hohote de fericire. Și când, a doua zi, Ana îi arată prin video bebelușul, Ileana simte că a atins cerul. O cheamă „Mami Mare”, cum făcea de mică. Și Maria doarme liniștită, cu ochii strâns închiși.
După apel, Ileana privește spre deal și spune cu glas tare:
„Ai văzut, Gheorghe? Avem strănepoată. Maria. Mai stau un pic, să o țin și în brațe… apoi vin la tine.”
Dar toamna e nemiloasă. Și sănătatea o trădează din nou. Într-o dimineață, Mărioara o găsește slabă, abia respirând.
„Mi-a venit rândul, fată dragă… cheamă preotul.”
„Mamă, rezistă! Ana vine peste două săptămâni!”
Dar Ileana știe. „Am ținut-o deja în brațe… în vis. Mirosea a lapte cald și iarbă crudă…”
În noaptea aceea, când ploaia cade necontenit, Ileana deschide ochii pentru ultima dată.
„Au venit?”, întreabă clar, de parcă vede.
„Au venit, mamă…”
Zâmbește. Întinde mâinile. Și le lasă să cadă încet.
**
Două zile mai târziu, când satul o conduce pe Ileana la groapă, soarele sparge norii în clipa în care sicriul e coborât lângă Gheorghe. O liniște ciudată se așterne peste tot.
Ana nu ajunge la înmormântare. Maria are febră. Dar la nouă zile, vin. Și când pășesc în casa bătrânească, Ana simte nodul în gât. Pe pat, fotografia Ilenei și ecografia stau alături, cu o lumânare aprinsă între ele.
Ana așază fetița pe pat, în locul unde dormea străbunica ei. Ochii Mărioarei se umezesc când vede cum Maria, micuță, privește fix spre poza de pe perete.
„Crezi că ne vede?”, întreabă Ana.
„Sunt sigură. Te-a așteptat toată viața pentru clipa asta.”
Afară, nucul bătrân își scutură frunzele peste curte. Iar în casă, Maria adoarme liniștită, legănată de iubirea unei străbunici care a știut să aștepte cu răbdare și credință.