Lidia era o fată modestă și neatrăgătoare. Chiar și mama ei recunoștea că fiica sa nu avusese noroc, natura o privase de frumusețe. “Cu un astfel de aspect îi va fi greu să se căsătorească”, ofta tatăl.
Păr rar, nas mare, dinți mari, bărbie mică și piele problematică, predispusă la inflamații. În ciuda aspectului, Lidia avea un caracter calm, bun și sensibil. Părea că nu o deranja deloc aspectul ei.
Doar părea. Lidia înțelegea perfect că nu e frumoasă. Ce era de făcut? “Nimic, fiica mea, fericirea nu stă în frumusețe.
Pentru fiecare persoană Dumnezeu a creat o pereche. Și tu vei avea dragoste și familie. Sufletul e cel mai important, iar al tău e bun.
Cine va privi dincolo de aparențe, acela te va iubi”, spunea mama. Dar pentru a vedea sufletul, cineva trebuie mai întâi să te observe, iar pe Lidia nimeni n-o băga în seamă. Privirile alunecau peste ea.
Și totul ar fi fost bine. Doar că viața personală nu se lega.
Într-o zi, un bărbat și-a adus fiica adultă la consultația ei.
Lidia era pediatru la o clinică privată din oraș. Deși copiii nu o judecau după aspect, părinții adesea o priveau cu o anumită rezervă când intrau prima dată în cabinetul ei. Dar competența sa profesională le câștiga rapid încrederea.
În acea zi de toamnă, pe lista de pacienți apăru un nume neobișnuit: Laura Mirescu, 19 ani. Vârsta o surprinse pe Lidia – cabinet de pediatrie, dar pacienta era aproape adultă. Când ușa se deschise, în cabinet intră un bărbat de vreo 45 de ani, cu o prezență impunătoare și o tânără slăbuță, palidă.
„Bună ziua, sunt Mihai Mirescu, iar ea e fiica mea, Laura,” se prezentă bărbatul. Avea o voce profundă, caldă și părea obosit. „Știu că e cam mare pentru un pediatru, dar am fost îndrumați către dumneavoastră special.”
Lidia îi invită să se așeze și ascultă cu atenție problema. Laura suferea de o afecțiune rară, o imunodeficiență care îi provocase multiple complicații de-a lungul anilor. Tatăl ei o dusese la numeroși specialiști, dar niciunul nu reușise să-i stabilizeze starea.
„Doctorul Pavel de la Spitalul Universitar ne-a recomandat să venim la dumneavoastră,” explică Mihai. „A spus că ați tratat cazuri similare în trecut.”
Lidia examină dosarul medical impresionant al Laurei și o consultă cu atenție. După o oră, avea deja o idee despre abordarea pe care ar trebui să o urmeze.
„Cred că pot ajuta,” spuse ea, surprinzându-se de propria încredere. „Dar va fi un proces lung și va necesita vizite regulate.”
Ochii Laurei se luminară pentru prima dată. „Serios? Nimeni nu a fost atât de optimist până acum.”
Tatăl ei părea mai rezervat, probabil obișnuit cu promisiuni neîmplinite. „Ce vă face să fiți atât de sigură, doctoriță?”
„Nu sunt sigură,” răspunse Lidia sincer. „Dar am tratat trei cazuri similare în ultimii cinci ani și am văzut îmbunătățiri semnificative. Vreau să încerc o abordare similară, adaptată cazului Laurei.”
Așa începură vizitele săptămânale ale Laurei și ale tatălui ei la cabinetul Lidiei. În timp, starea fetei începu să se îmbunătățească vizibil. Culoarea îi reveni în obraji, energiile crescură, iar episoadele de boală deveniră mai rare și mai puțin severe.
Mihai Mirescu era mereu prezent, susținându-și fiica și urmărind cu atenție tratamentul. Era văduv de când Laura avea 5 ani și își crescuse fiica singur, dedicându-și viața îngrijirii ei.
Între Lidia și Mihai se dezvoltă o prietenie bazată pe respectul profesional. El aprecia competența și dedicarea ei, fără să pară că observă aspectul ei fizic. Pentru Lidia, această atitudine era reconfortantă – era privită pentru ceea ce putea face, nu pentru cum arăta.
După aproape un an de tratament, starea Laurei se îmbunătăți atât de mult încât putu să se înscrie la facultate – un vis la care aproape renunțase.
„Nu știu cum să vă mulțumesc, doctoriță,” spuse Mihai la una din vizite. „Ați făcut pentru Laura ceea ce nimeni altcineva nu a reușit.”
„Mi-am făcut doar meseria,” răspunse Lidia, jenată de recunoștință.
„Nu, ați făcut mult mai mult. Și… m-am întrebat dacă ați accepta să luăm cina împreună într-o seară. Doar noi doi.”
Lidia rămase fără cuvinte, simțind cum roșește. Era prima dată când cineva o invita la o întâlnire romantică.
„Eu… nu cred că ar fi profesional,” se bâlbâi ea.
Mihai zâmbi. „Laura nu mai e oficial pacienta dumneavoastră. Ultimul control a fost săptămâna trecută, și a ieșit perfect. Așa că, tehnic, nu mai sunt nici eu pacient-părinte.”
Cu inima bătând nebunește, Lidia acceptă invitația.
Cina fu prima din multe întâlniri care urmară. Mihai era atent, inteligent și părea sincer interesat de ea ca persoană. Pentru prima dată, Lidia se simți văzută cu adevărat.
După șase luni de relație, Mihai o ceru în căsătorie. Lidia acceptă, încă nevenindu-i să creadă că găsise dragostea la 36 de ani, când renunțase aproape complet la această speranță.
Nunta lor fu o ceremonie mică, cu Laura în rolul de domnișoară de onoare, radiind de fericire pentru tatăl ei și pentru femeia care îi salvase viața.
Viața conjugală a Lidiei era exact cum visase – liniștită, plină de respect și afecțiune. Mihai o făcea să se simtă iubită și prețuită în fiecare zi. Pentru prima dată, aspectul ei fizic nu mai era o sursă de nesiguranță.
Trecuseră doi ani frumoși când Mihai îi propuse o vacanță – doar ei doi, două săptămâni pe coasta Greciei. „Avem nevoie de timp doar pentru noi,” spuse el. „Laura e bine la facultate, iar tu nu ți-ai luat concediu de ani de zile.”
Vacanța fu perfectă. Soare, mare, plimbări romantice și seri lungi sub cerul înstelat. În a doua săptămână, însă, Lidia începu să se simtă rău. Greață matinală, oboseală, sensibilitate la mirosuri.
Inițial, crezu că e o intoxicație alimentară sau poate răul de mare de la plimbarea cu barca. Dar când simptomele persistară, un gând îi fulgeră prin minte.
„Nu se poate,” își spuse, calculând rapid în minte. La 38 de ani și după o viață de probleme hormonale care îi afectaseră ciclul menstrual, medicii îi spuseseră că șansele ei de a concepe natural erau aproape inexistente.
În ultima zi a vacanței, când Mihai ieși să cumpere bilete pentru feribot, Lidia alergă la o farmacie locală și cumpără un test de sarcină. Rezultatul pozitiv o lăsă în șoc total.
Stătea pe marginea patului, privind neîncrezătoare la testul din mâna ei, când Mihai se întoarse în cameră.
„Lidia, ce s-a întâmplat?” întrebă el, văzându-i expresia.
Cu mâinile tremurând, îi întinse testul. „Sunt însărcinată,” șopti ea. „Dar doctorii au spus că nu pot… că șansele sunt…”
Se opri, nesigură cum va reacționa soțul ei. Nu discutaseră niciodată serios despre copii, având în vedere diagnosticul ei și vârsta lor.
Mihai privi testul, apoi se uită la ea cu o expresie pe care nu i-o mai văzuse niciodată. Ochii lui se umplură de lacrimi.
„E cel mai frumos dar pe care mi l-ai putut face,” spuse el, îngenunchind în fața ei și îmbrățișând-o. „Un copil cu tine… e tot ce mi-aș fi putut dori vreodată.”
„Dar vârsta mea… riscurile…”
„Vom face față împreună,” o asigură el. „Ai salvat-o pe Laura când nimeni nu mai credea că e posibil. Acum e rândul nostru să avem un miracol.”
Întoarsă acasă, Lidia confirmă sarcina la medic și începu monitorizarea atentă recomandată pentru o sarcină la vârsta ei. Totul părea să decurgă bine în primele luni. Lidia și Mihai începură să pregătească o cameră pentru bebeluș, iar Laura, entuziasmată la ideea de a avea un frate sau o soră, le aducea mereu jucării și hăinuțe pe care le găsea.
Dar în luna a patra, Mihai începu să acuze dureri puternice de cap. Inițial, le puse pe seama stresului și a orelor lungi de muncă. Când durerile deveniră insuportabile, Lidia insistă să meargă la doctor.
Diagnosticul fu devastator: o tumoră cerebrală agresivă, într-un stadiu avansat. Operația era riscantă, dar necesară pentru a-i prelungi viața.
„Cât timp mai am?” întrebă Mihai doctorul, ținând mâna Lidiei strâns într-a lui.
„Cu operație și tratament, poate un an. Fără intervenție, câteva luni.”
Lidia simți cum lumea ei se prăbușește pentru a doua oară. Primul ei gând fu la copilul din pântec – un copil care poate nu-și va cunoaște niciodată tatăl.
Mihai optă pentru operație și tratament, determinat să lupte pentru fiecare zi în plus. „Vreau să-mi văd copilul,” spuse el simplu. „Vreau să te văd ținându-l în brațe.”
Următoarele luni fură un carusel emoțional pentru Lidia. Sarcina ei progresa normal, în timp ce starea lui Mihai se deteriora treptat, în ciuda tratamentelor. Era o cursă contra cronometru – va reuși Mihai să reziste până la nașterea copilului?
În luna a opta de sarcină, Mihai fu internat din nou, starea lui agravându-se. Lidia stătea la căpătâiul lui zi și noapte, împărțindu-și timpul între spital și controalele prenatale.
Într-o dimineață, Mihai îi ceru Lidiei să-i aducă laptopul. „Vreau să scriu ceva,” spuse el. „Pentru tine și pentru copil.”
Timp de câteva zile, în momentele când avea putere, Mihai scria pe laptop. Nu-i arăta Lidiei ce scrie, spunând doar „Vei citi când va veni timpul.”
Cu două săptămâni înainte de termenul estimat, Lidia intră în travaliu. Fu dusă de urgență la maternitate, în timp ce Laura rămase cu tatăl ei la spital.
După opt ore de travaliu, Lidia aduse pe lume un băiețel perfect sănătos. Îl numiră David, numele pe care Mihai îl alesese.
Când Lidia se trezi din anestezie, Laura stătea lângă patul ei, cu ochii roșii de plâns.
„Tata…” începu ea, dar nu putu continua.
Mihai murise în timp ce Lidia năștea. Nu apucase să-și vadă fiul.
Zilele care urmară fură o ceață de durere pentru Lidia. Organiza înmormântarea în timp ce încerca să se recupereze după naștere și să aibă grijă de nou-născut. Laura fu sprijinul ei neașteptat, stând alături de ea în fiecare moment.
La o săptămână după înmormântare, Laura îi aduse laptopul tatălui ei.
„Tata mi-a spus să-ți dau asta când te vei simți puțin mai bine,” spuse ea. „E o scrisoare pentru tine și pentru David.”
Cu inima grea, Lidia deschise laptopul și găsi un document intitulat simplu „Pentru familia mea”.
„Draga mea Lidia și micuțul meu David (sau poate Eva, dacă vei fi fetiță),
Dacă citești această scrisoare, înseamnă că nu am avut privilegiul să te țin în brațe, copilul meu, și că te-am lăsat singură, Lidia mea iubită.
Nu există cuvinte care să exprime recunoștința mea pentru tine, Lidia. Când te-am întâlnit prima dată, am văzut o doctoriță dedicată care a redat speranța fiicei mele. Apoi am descoperit o femeie cu un suflet atât de frumos încât m-a făcut să mă îndrăgostesc iremediabil.
Mulți oameni nu văd dincolo de aparențe, dar eu am fost norocos să văd esența ta. Și ce comoară am găsit! O femeie puternică, inteligentă, grijulie, cu o capacitate infinită de a iubi. Nu am meritat niciodată pe cineva ca tine, dar fiecare zi petrecută împreună a fost un dar pentru care voi fi veșnic recunoscător.
Iar acum, mi-ai oferit cel mai prețios dar – un copil. Un copil care va purta ceva din mine și ceva din tine, combinația perfectă a iubirii noastre.
David (sau Eva), când vei crește și vei citi aceste rânduri, vreau să știi că, deși nu te-am ținut în brațe, te-am iubit din prima clipă când am aflat de existența ta. În fiecare ecografie, în fiecare mișcare pe care mama ta o simțea, în fiecare pregătire pentru venirea ta, inima mea era plină de dragoste pentru tine.
Vei avea cea mai minunată mamă din lume. Ea te va învăța ce înseamnă curajul, perseverența și bunătatea adevărată. Și vei avea o soră mai mare, Laura, care a trecut prin propriile ei încercări și a ieșit mai puternică.
Lidia, iubita mea, știu că e nedrept să te las singură cu un copil mic. Dar știu și că ești mai puternică decât crezi. Viața ne-a pus multe obstacole în cale, dar tu le-ai depășit pe toate cu o grație pe care puțini o au.
Nu plânge prea mult după mine. Am avut parte de mai multă fericire în acești ani cu tine decât mulți oameni cunosc într-o viață întreagă. Fiecare moment a fost o binecuvântare.
Te-am iubit din prima zi, te iubesc acum și te voi iubi dincolo de moarte. Și îl/o iubesc pe micuțul nostru David/Eva cu toată ființa mea.
Ai grijă de voi. Și să știi că, oriunde aș fi, vă veghez mereu.
Al tău pentru totdeauna, Mihai”
Lidia citi și reciti scrisoarea, lacrimile curgându-i neîntrerupt pe obraji. Era durere în lacrimile ei, dar și o recunoștință profundă pentru iubirea pe care o cunoscuse, chiar dacă pentru prea puțin timp.
În zilele și lunile care urmară, Lidia găsi puterea să meargă mai departe în scrisoarea lui Mihai, în zâmbetul micuțului David și în sprijinul necondiționat al Laurei, care se mutase la ea pentru a o ajuta cu bebelușul.
Cinci ani mai târziu, Lidia stătea pe o bancă în parc, privind cum David, acum un băiețel energic cu ochii tatălui său, se juca în nisip. Laura, care terminase facultatea și lucra ca asistentă medicală, stătea lângă ea.
„Știi,” spuse Laura, „tata mi-a spus odată că cea mai mare binecuvântare din viața lui a fost să te întâlnească. Spunea că i-ai arătat ce înseamnă cu adevărat frumusețea.”
Lidia zâmbi, amintindu-și de bărbatul care văzuse dincolo de aspectul ei fizic, direct în sufletul ei.
„Mihai mi-a arătat că sunt demnă de iubire,” răspunse ea simplu. „Și asta a schimbat totul.”
David alergă spre ele, ținând în mână o floare sălbatică pe care o culesese.
„Pentru tine, mami,” spuse el, oferindu-i floarea cu un zâmbet care îi amintea atât de mult de Mihai.
Lidia îl luă în brațe, simțind cum ochii i se umezesc din nou. De data aceasta, însă, erau lacrimi de recunoștință. Pentru aventura de vacanță care se transformase în dragoste adevărată. Pentru bărbatul care îi văzuse sufletul. Pentru fiul care era moștenirea vie a acelei iubiri. Și pentru lecția pe care o învățase – că frumusețea adevărată există în capacitatea de a iubi și de a fi iubit, dincolo de toate aparențele.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.