Tamara, așezată la geam în casa ei veche, se gândea doar la un lucru: cum să nu se dărâme casa de tot. „Acoperișul curge, gardul e gata să cadă… Trebuie să fac ceva, dar nu mai am putere deloc”, ofta ea trist.
Dar când i-a trecut prin cap un gând nebun, și Caterina a găsit numărul firmei, totul deodată a părut prea simplu.
— Ei, să sun? — a întrebat Caterina cu un pic de neîncredere, uitându-se fix la Tamara.
— Sună, hai, ce mai stai… — a zis obosit baba, făcând un gest cu mâna. — Oricum mai rău n-o să fie.
A doua zi dimineață, s-a auzit o bătaie hotărâtă în poartă. Tamara și-a aranjat basmaua și a ieșit pe prispă. Ceea ce a văzut a făcut-o să încremenească pe loc. Ochii i s-au mărit, inima i-a luat-o la goană, iar buzele îi tremurau, abia reușind să țină înăuntru un strigăt uimit. Lumea parcă dispăruse, în afară de omul care stătea în fața ei.
— Doamne, nu se poate așa ceva! — a șoptit ea, ducându-și mâna la gură.
Străinul de la poartă părea și el fără cuvinte. Privirile li s-au întâlnit, și o liniște ciudată a cuprins tot în jur. Era clar că ceva nu era în regulă… 😲😲
— O, Doamne… nu se poate! — a repetat bătrâna Tamara, cu mâna încă acoperindu-i buzele tremurânde.
— Tamara? — a întrebat bărbatul, la fel de uimit. Vocea lui avea un timbru cald, cunoscut. — Tu ești?
Tamara s-a sprijinit de tocul ușii, simțind că genunchii i se înmoaie. Ochii ei, încețoșați de ani și amintiri, priveau figura impunătoare din fața porții. Înalt, cu părul grizonat, dar cu același zâmbet ștrengăresc… exact ca în tinerețe.
— Grigore?! — a zis ea, aproape într-un șoapt. — Ești… tu?
El a dat din cap încet, cu un zâmbet timid, și s-a apropiat de poartă.
— Eu sunt… Mamă, câți ani au trecut…
Tamara a clipit de câteva ori, ca și cum încerca să-și trezească mintea dintr-un vis. A deschis poarta încet, cu inima bătându-i ca în vremurile când era o fată tânără și visătoare.
— Dar… ce faci tu aici? Cum de… adică… tu ești „bărbatul pe oră”?
Grigore a râs scurt, dând din cap:
— Păi, cum să-ți zic… după ce m-am pensionat, m-am mutat la oraș, dar m-am plictisit repede. Am început să lucrez cu o firmă de reparații, să mai treacă timpul. Nici prin gând nu-mi trecea că o să mă trimită chiar aici, în satul copilăriei… și mai ales la tine!
Tamara a zâmbit și ea, dar cu ochii umezi.
— Și eu care credeam că o să vină un flăcău de-ăla… cu mușchi și salopetă strâmtă… — a chicotit, încercând să-și ascundă emoțiile.
— Îmi pare rău că n-am venit cu salopetă — a râs Grigore — dar am adus trusa cu scule, asta contează, nu?
S-au privit câteva clipe în tăcere, apoi Tamara i-a făcut semn să intre:
— Hai, intră, că mi-e frig doar cât mă uit la tine.
Înăuntru, casa mirosea a ceai cu mentă și lemn vechi. Grigore a privit în jur, zâmbind nostalgic.
— N-ai schimbat nimic, Tamara… E tot ca-nainte.
— Și ce să schimb? Am rămas singură de mulți ani… Nici nu mai știam că o să mai vină cineva pe aici.
— Așa ziceam și eu. Că am să mor singur… Dar uite-ne aici, dintr-o simplă întâmplare. Sau poate… nu chiar întâmplare?
Tamara a roșit ușor, ca o fată la prima întâlnire, și s-a întors spre aragaz:
— Îți fac un ceai. Dar mai întâi, hai să-ți arăt ce trebuie reparat, că de-aia te-am chemat, nu?
— Da, sigur… deși cred că amândoi știm că e mai mult decât o simplă reparație, nu?
Grigore s-a apucat de lucru: a reparat poarta, a bătut cuie la acoperiș, a întărit gardul. Iar Tamara, cu un zâmbet ce nu i se mai desprindea de pe buze, îi aducea ceai, prăjitură cu mere și din când în când… o amintire.
— Mai ții minte când mergeam cu bicicleta până la lac și tu ai căzut în apă? — a zis ea, râzând cu poftă.
— Mai ții minte când ți-am scris poezie și ți-am lăsat-o în trunchiul copacului din spatele școlii?
— Pfff, da’ tu ai și uitat că te-am găsit cu Ileana de la cooperativă în aceeași zi?
— Hei, eram tineri și proști… Da’ tot tu mi-ai rămas în inimă.
Seara, când lucrările au fost gata, Grigore și-a strâns sculele și s-a uitat la Tamara cu o privire caldă.
— Gata, casa ta nu mai stă să cadă. Da’ cu inima… cum stăm?
Tamara a oftat și s-a uitat în ochii lui.
— Inima… tot proastă ca-n tinerețe. Se aprinde ușor și nu știe să se stingă.
— Și dacă o mai încălzește cineva, nu-i păcat să bată singură?
El s-a apropiat, i-a luat mâna și a strâns-o ușor.
— Eu n-am pe nimeni, Tamara. Și tu… nici tu n-ai. Poate… poate că a venit timpul să nu mai fim singuri.
Ea a zâmbit trist, dar cu speranță.
— Și ce, o să mă iei cu tot cu acoperișul ăsta găurit și gardul rupt?
— Măcar o să avem ce repara împreună, nu?
Din ziua aia, satul n-a mai fost la fel. Băbuța Tamara, care părea că nu mai are pentru ce trăi, mergea acum cu Grigore de mână la magazin, la biserică, și chiar la dansuri de pensionari. Casa lor, căci devenise „a lor”, avea acum flori în geam și un acoperiș nou.
Iar lumea, deși la început a șușotit, acum zâmbea când îi vedea. Căci nimic nu e mai frumos decât două inimi care s-au regăsit… chiar și după o viață întreagă.
Și toate astea… pentru că o babă curajoasă a cheltuit toată pensia pe un „bărbat la oră”.
Dar a câștigat… un bărbat pentru o viață.