Băiatul a deschis ușa încet și a pășit în apartament. Era o liniște ciudată.
– Mamă, am ajuns! – a strigat el. Nimic.
Veronica a simțit imediat că ceva nu e în regulă. De obicei, fiul ei își arunca geaca, își scutura hainele, se descălța zgomotos. Acum nu se auzea nimic. Niciun sunet.
– Darius? Am luat hering, iar cartofii sunt aproape gata. În curând mâncăm! – a spus ea, dar din nou, nicio reacție.
– Dănuț?
Neliniștită, și-a șters mâinile de prosopul de bucătărie și a pornit grăbită spre hol. O privire a fost de ajuns. Băiatul stătea nemișcat, cu ochii rătăciți, ca și cum mintea lui era departe. Părea că poartă pe umeri o povară prea mare. Veronica s-a apropiat repede, l-a prins de guler și i-a cercetat privirea.
– Ce s-a întâmplat? V-a prins cineva? Ați trezit pe cineva?
– N-nu… Mamă… E groaznic… e ca un Iad…
Darius tremura, iar lacrimile îi stăteau în colțul ochilor.
– Spune-mi tot. Nu ține nimic în tine!
– E un câine, mamă… L-am găsit lângă blocul de pe strada cealaltă, pe unde trec când vin de la școală. E într-un fel de subsol, lângă tomberon. Un loc murdar, rece, plin de gunoaie. Am vrut să-l ajut, dar țipa. Nu se putea ridica… Era întins acolo, iar oamenii aruncau gunoaie peste el… Afară e frig…
Veronica a respirat adânc, ușurată că măcar fiul ei era bine.
– Și unde e acum câinele? Ați adus-l cu voi?
– Nu… E acolo. N-am reușit să-l scot. Hai, mamă, trebuie să-l ajutăm!
– Ați încercat să sunați pe cineva? Pe un adult?
– Da… Dar toți ne-au ignorat. Dădeau din mână și mergeau mai departe… – a răspuns băiatul, cu ochii în pământ.
– Dănuț, e deja târziu, e întuneric. Hai să te schimbi, poate cățelul doar s-a oprit acolo să se odihnească.
– Nu, mamă! Nu se poate ridica, știu sigur!
– Poate ți s-a părut. Mergem mâine dimineață, dacă mai e acolo, vedem ce facem. Sunăm la adăpostul de animale sau la un veterinar. Acum, dezbracă-te, ești înghețat.
Darius s-a supus fără tragere de inimă și a mers la baie. A dat drumul la apă caldă și și-a întins mâinile înghețate sub jetul călduț, dar nu-și putea lua gândul de la privirea câinelui. Ochi adânci, triști, plini de durere.
Își amintea perfect cum începuse totul.
Ieșise la derdeluș cu un prieten. Zăpada acoperea pământul, iar gerul se simțea în aer. Când au plecat spre casă, au tăiat drumul pe o alee strâmtă, pe lângă un bloc. Darius a simțit că trebuie să se oprească. Într-un colț întunecat, lângă o conductă de canalizare, străluceau doi ochi. La început a crezut că e o pisică. Când s-au apropiat, și-au dat seama: era un câine.
– Ține-mă de picioare, încerc să-l scot! – a zis Darius, întinzându-se spre el.
Dar câinele a mârâit.
– Hai, lasă-l, probabil doarme – i-a zis prietenul lui.
– Cățeluș, cățeluș, hai la mine! – l-a chemat Darius blând, dar câinele nu se mișca. A întins lanterna telefonului și a luminat înăuntru. Blana era murdară, plină de noroi, iar pe o labă se vedea o rană adâncă.
Timp de jumătate de oră, Darius a stat acolo, încercând să oprească trecătorii. A cerut ajutor, dar nimeni nu s-a oprit.
– Du-te acasă, băiete, nu e treaba ta! – i-a spus un bărbat.
Până și prietenul lui a plecat, spunând că i-e foame. Dar Darius a rămas. Nu putea să-l lase acolo.
Dimineața următoare s-a trezit devreme și a fugit spre același loc.
– Mamă, mă duc să văd dacă mai e acolo câinele – a spus el cu ochii încă obosiți.
– Dănuț, sigur a plecat. Te-ai agitat toată noaptea degeaba… – a oftat Veronica.
Dar băiatul nu a răspuns. Când a ajuns, câinele era tot acolo, ghemuit, abia respirând.
– Mamă, e aici! Nu s-a mișcat deloc! – i-a spus, tremurând, la telefon.
– Bine, găsesc eu pe cineva. Stai acolo!
Puțin mai târziu, o fată-voluntar a coborât cu grijă în subsol. Cu voce blândă și mișcări lente, s-a apropiat de câine și i-a întins o pătură.
– Gata, micuțule… Nu-ți fie frică, am venit să te ajutăm…
Câinele a mârâit slab, dar nu s-a opus. Nu mai avea putere. Ochii lui umezi au întâlnit ochii fetei și s-a lăsat cuprins. În câteva minute, voluntarii l-au scos la suprafață, înfășurat cu grijă.
Darius își ținea respirația. Când l-a văzut în brațele fetei, a simțit cum i se pune un nod în gât. Blana lui era murdară, urechile căzute, dar încă mai era viață în el.
– E fetiță, – a spus fata, mângâindu-i capul. – O ducem la veterinar. Va fi greu, dar are șanse.
– Pot s-o vizitez? – a întrebat Darius, timid.
Fata i-a zâmbit.
– Sigur. Și dacă totul merge bine, poate chiar o poți adopta.
Ochii lui Darius s-au luminat și a dat din cap cu entuziasm.
Veronica a ajuns câteva minute mai târziu, gâfâind. Când și-a văzut fiul lângă cățelușă și voluntari, i s-a umplut sufletul de căldură. L-a îmbrățișat strâns.
– Ai făcut un lucru mare, Dănuț. Sunt mândră de tine.
Câteva săptămâni mai târziu, în sufrageria lor, pe o pătură moale, dormea liniștită o cățelușă cu blană alb-roșiatică. Rana de pe picior era cusută, iar acum mergea mult mai bine. O numiseră „Luna”.
Darius stătea lângă ea, făcându-i vânt cu o carte, iar Luna, cu ochii închiși, dădea încet din coadă.
Totul a început cu un copil care n-a putut să întoarcă spatele.
Și cu o mamă care a ales să-l asculte.
Așa s-a schimbat o viață.
Poate chiar două.