Trezindu-se în mijlocul nopții, cu fruntea transpirată și inima bătându-i cu putere, Maria Ivanova nu putea să scape de senzația că visul nu fusese doar un vis obișnuit. Cuvintele lui Alexandru îi răsunau în minte cu o claritate înspăimântătoare: „MAMĂ, SUNT SUB PĂMÂNT. SUNT VIU – AJUTĂ-MĂ”.
Maria aprinse lumina și se așeză pe marginea patului, încercând să-și liniștească respirația. Era a treia oară în această săptămână când visul revenea, tot mai intens, tot mai disperat. Avea senzația că fiul ei încerca cu adevărat să comunice cu ea, să-i transmită un mesaj de dincolo de tăcerea oficială care îl înconjura.
Dimineața, cu cearcăne adânci sub ochi și cu hotărârea unei mame care refuză să-și abandoneze fiul, Maria se prezentă din nou la comisariatul militar. De data aceasta, nu se lăsă intimidată de privirile reci ale funcționarilor sau de explicațiile vagi.
— Vreau toate detaliile despre dispariția fiului meu, — spuse ea ferm ofițerului care o primise. — Unde exact a avut loc lupta? Cu ce unitate era? Cine erau camarazii lui de arme?
— Doamnă Andreescu, înțeleg durerea dumneavoastră, dar…
— Nu, nu înțelegeți, — îl întrerupse Maria. — Dacă ați înțelege, mi-ați spune tot ce știți. Fiul meu trăiește. Simt asta. Și are nevoie de ajutor.
Ofițerul o privi lung, apoi oftă adânc.
— Ce vă face să credeți asta? Au trecut șase luni. Nu am găsit niciun semn că…
— L-am visat, — spuse Maria simplu. — Îmi spune că este sub pământ și că trăiește.
Ofițerul schimbă o privire cu colegul său, genul de privire pe care Maria o văzuse de prea multe ori în ultimele luni — un amestec de compasiune și îngrijorare pentru starea ei mentală.
— Vă rog, dați-mi măcar numele comandantului său sau al camarazilor care au fost cu el în acea zi.
După o lungă ezitare și câteva telefoane, ofițerul îi oferi un nume și un număr de telefon. Căpitanul Victor Manea, comandantul unității în care servise Alexandru.
Drumul până în Donbas părea interminabil. Maria privea pe fereastra trenului cum peisajul liniștit al țării se transforma treptat, devenind mai auster, mai rănit de conflict. Nu știa exact ce va face odată ajunsă acolo, dar sentimentul că fiul ei trăiește undeva, captiv poate, o împingea înainte.
Căpitanul Manea o aștepta la gară, un bărbat trecut de patruzeci de ani, cu fața brăzdată de griji și cu privirea a celui care a văzut prea multe. După ce se prezentară, o conduse la o cafenea din apropiere.
— Doamnă Andreescu, am vorbit cu soldații care au fost în acea misiune, — începu el după ce li se aduseră două cafele. — Alexandru era într-un tanc care a fost lovit în timpul unei ambuscade. Vehiculul a ieșit de pe drum și s-a răsturnat într-o râpă. Când echipa de salvare a ajuns acolo, tancul era în flăcări. Nu au găsit niciun supraviețuitor.
— Dar l-ați identificat? Ați găsit… rămășițele lui? — întrebă Maria, strângând cana de cafea cu atâta forță încât degetele i se albiră.
Căpitanul evită privirea ei.
— Nu am găsit rămășițe identificabile pentru niciunul dintre cei patru membri ai echipajului. Incendiul a fost foarte puternic.
Maria închise ochii pentru o clipă, procesând informația.
— În visul meu, Alexandru spune că e sub pământ. Nu într-un tanc ars. Sub pământ. Viu.
Căpitanul Manea o privi lung, apoi, surprinzător, nu respinse ideea ei imediat.
— Zona unde a avut loc ambuscada e plină de mine vechi, tuneluri abandonat. Rămășițe din timpuri mai vechi. Dar am verificat zona. Nu am găsit nimic.
— Vreau să văd locul, — spuse Maria.
— E prea periculos. Zona e încă disputată, doamnă. Nu pot să vă pun viața în pericol.
— Nu vă cer permisiunea, căpitane. Vă cer ajutorul. Dacă nu vreți să mă ajutați, voi găsi pe altcineva care o va face.
A doua zi, împotriva bunului său simț și a regulamentelor militare, căpitanul Manea o duse pe Maria cât de aproape putu de locul incidentului. Au mers cu un vehicul blindat până la un mic sat parțial abandonat, la câțiva kilometri de linia frontului.
— Mai departe nu putem merge cu mașina, — explică el. — Și oricum, nu ar trebui să fim aici.
Maria coborî din vehicul, simțind imediat aerul greu, încărcat de praf și de un miros vag de fum și pământ umed. La marginea satului, o bătrână stătea pe o bancă, privind în gol. Maria se apropie de ea, în timp ce căpitanul vorbea la radio.
— Bună ziua, — o salută ea pe bătrână. — Locuiți aici de mult?
Femeia o privi cu ochi apoși, dar vioi.
— Toată viața mea, fiică. Și nu plec nicăieri, oricâte bombe ar cădea.
Maria scoase din geantă fotografia lui Alexandru și i-o arătă.
— L-ați văzut cumva pe acest tânăr? E fiul meu. A dispărut aici, în apropiere, acum șase luni.
Bătrâna luă fotografia, o examină îndelung, apoi clătină din cap.
— Nu, nu l-am văzut. Dar știi… — bătrâna ezită, privind spre căpitanul care acum se îndrepta spre ele — există locuri vechi sub dealul de acolo. Tuneluri din vremea războiului. Când eram copil, ne jucam acolo. Acum nimeni nu mai merge. Se spune că sunt bântuite.
Maria simți un fior rece străbătându-i șira spinării.
— Ce fel de tuneluri?
— Adăposturi anti-aeriene, depozite, cine mai știe? Intrarea principală s-a prăbușit acum mulți ani, dar mai există o deschidere, ascunsă în păduricea din spatele cimitirului vechi.
Căpitanul ajunse lângă ele și anunță că trebuie să plece urgent. Situația la front se înrăutățise, iar prezența lor acolo devenea tot mai riscantă.
Maria îi mulțumi bătrânei și îi lăsă numărul ei de telefon, rugând-o să o contacteze dacă își amintește ceva sau dacă vede ceva neobișnuit.
În drum spre vehicul, Maria îi povesti căpitanului despre tunelurile menționate de bătrână.
— Știați de ele?
— Sunt legende locale, doamnă. Toată zona e plină de povești despre tuneluri secrete și catacombe. Am verificat orice informație credibilă. Nu am găsit nimic.
Dar privirea lui evita din nou ochii ei, și Maria simți că nu îi spunea tot adevărul.
În noaptea aceea, la hotelul modest din orașul din apropiere unde se cazase, Maria avu din nou visul. De data aceasta, însă, era mai clar, mai detaliat. Alexandru nu doar îi spunea că e sub pământ și viu; îi descria un loc — tuneluri întunecate, umezeală, un miros de mucegai și metal. Și mai spunea ceva despre o cruce veche de piatră la intrare.
Crucea de piatră! Cimitirul vechi despre care vorbise bătrâna!
Fără să stea pe gânduri, Maria luă un taxi în zorii zilei și se întoarse în satul parțial abandonat. Ignorând avertismentele șoferului despre pericolele zonei, ea porni hotărâtă spre cimitirul vechi care se vedea pe o colină domoală, la marginea pădurii.
Cimitirul era într-o stare de paragină avansată, cu pietre funerare încă și morminte năpădite de buruieni. În centru se afla o cruce mare de piatră, erodată de vreme, cu inscripții aproape ilizibile.
Maria începu să cerceteze zona din jurul crucii, căutând orice semn care ar putea indica o intrare în subteran. După aproape o oră de căutări zadarnice, când era pe punctul de a renunța, observă o lespede parțial acoperită de vegetație, la câțiva metri de cruce.
Cu inima bătând puternic, Maria înlătură vegetația și descoperi că lespedea ascundea o deschidere îngustă, suficient de mare pentru ca o persoană să se strecoare prin ea. Din deschidere venea un curent de aer rece și un miros de umezeală.
Fără să stea pe gânduri, Maria scoase lanterna din geantă și se pregăti să coboare. În acel moment, auzi zgomot de pași în spatele ei.
— Ar fi trebuit să știu că veți încerca asta, — spuse căpitanul Manea, apărând dintre morminte. — E prea periculos să mergeți singură acolo jos.
— Știați de această intrare? — întrebă Maria, simțind cum furia îi colorează obrajii.
— Am auzit zvonuri, dar nimeni nu mi-a putut indica locația exactă, — răspunse el, evitând din nou privirea ei. — Și oricum, am verificat alte tuneluri din zonă. Sunt vechi, instabile, pline de șobolani și…
— Fiul meu e acolo jos, — îl întrerupse Maria. — Simt asta. Dacă nu vreți să mă ajutați, nu mă opriți.
Căpitanul o privi lung, apoi oftă adânc.
— Bine. Dar nu mergem singuri. Am adus doi soldați cu experiență în astfel de operațiuni. Și echipament adecvat.
Tunelurile erau exact așa cum le văzuse Maria în vis — întunecate, umede, cu pereți de beton degradat și instalații metalice ruginite. Se ramificau în mai multe direcții, formând un adevărat labirint subteran.
Echipa înainta încet, marcând traseul pentru a putea găsi ieșirea. După aproximativ o oră de explorare, ajunseră într-o încăpere mai mare, ce părea să fi fost cândva un fel de centru de comandă sau un adăpost anti-aerian.
— Am verificat tunelurile cunoscute din zonă, — spuse căpitanul, examinând încăperea cu lanterna sa puternică, — dar nu știam de această rețea specifică. E mai extinsă decât credeam.
Unul dintre soldați descoperi urme recente în praful de pe podea — semne că cineva trecuse pe acolo în ultimele luni.
— Vezi? — spuse Maria, simțind cum speranța îi crește în piept. — Cineva a fost aici!
— Ar putea fi oricine, — răspunse căpitanul, dar vocea lui trăda o nouă incertitudine. — Poate localnici, poate soldați…
Un zgomot slab îi făcu pe toți să încremenească. Venea dintr-un tunel lateral, mai îngust, pe care nu-l observaseră inițial.
— Alexandru? — strigă Maria, ignorând semnele soldaților de a păstra liniștea. — Alexandru, ești acolo?
Liniște. Apoi, abia auzit, un răspuns slab:
— Mamă?
Îl găsiră într-o încăpere mică, ce fusese cândva probabil un depozit. Alexandru era slăbit, murdar, cu barba lungă și hainele zdrenţuite, dar viu. Alături de el, un alt supraviețuitor — Mihai, unul dintre camarazii săi din tanc.
Povestea lor era incredibilă. În timpul ambuscadei, cei doi reușiseră să scape din tanc înainte ca acesta să ia foc complet. Rătăcind prin zona de luptă, încercând să evite capturarea, au descoperit întâmplător intrarea în tuneluri. Dar o alunecare de teren provocată de explozii închisese intrarea în urma lor, lăsându-i captivi.
Supraviețuiseră cu rații de urgență pe care le aveau asupra lor, și apoi cu ceea ce puteau găsi — șobolani, insecte, apă care se scurgea prin pereți. Erau slăbiți, deshidratați, dar în viață.
— Am încercat toate tunelurile, toate ieșirile posibile, — explică Alexandru în timp ce era ajutat să urce spre suprafață. — Dar toate erau blocate sau duceau în zone controlate de inamic. Și apoi, când eram pe punctul de a renunța…
— Ai început să-mi trimiți mesaje în vis, — completă Maria, ținându-l strâns de mână, de parcă s-ar fi temut că ar putea dispărea din nou.
Alexandru o privi ciudat.
— Nu știu dacă am făcut asta conștient, mamă. Dar în fiecare noapte, adormeam gândindu-mă la tine, imaginându-mi că îți spun unde sunt, că te rog să mă găsești.
Un an mai târziu, Alexandru era complet recuperat fizic, deși coșmarurile și amintirile îl bântuiau încă. Stătea în bucătăria apartamentului mamei sale, privind pe fereastră cum frunzele toamnei dansau în vânt.
— Încă mă întreb cum de ai știut, — spuse el, întorcându-se spre Maria care pregătea ceaiul. — Cum ai știut că eram acolo, sub pământ, când toată lumea credea că suntem morți?
Maria zâmbi, acel zâmbet blând și misterios pe care îl avea de când își amintea el.
— Există legături între mame și fiii lor care depășesc explicațiile raționale, Alexandru. În fiecare noapte când adormeai gândindu-te la mine, eu te auzeam. Te simțeam. Și știam că trebuie să te găsesc.
Alexandru o îmbrățișă strâns, simțind pentru prima dată de la revenirea sa că era cu adevărat acasă.
— Mulțumesc că nu ai renunțat la mine, mamă.
— O mamă nu renunță niciodată, — șopti ea, mângâindu-i părul ca atunci când era mic. — Niciodată.
Afară, vântul toamnei continua să poarte frunzele într-un dans lent, iar undeva, departe, tunelurile întunecate rămâneau tăcute, păstrând secretele lor pentru totdeauna.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.