Lumina blândă a serii pătrundea prin ferestrele mari ale unui restaurant cochet numit „Old Town.” Pavel, ștergând mesele după ce ultimii clienți plecaseră, aranja mecanic solnițele și îndrepta fețele de masă. Ziua se apropia de sfârșit, dar oboseala îi apăsa umerii ca o povară grea. Își frecă ochii și aruncă o privire la ceas — mai avea doar o jumătate de oră până putea, în sfârșit, să plece acasă.
Din bucătărie se auzeau clinchetele vaselor și conversațiile stinse ale bucătarilor care își încheiau tura. Proprietara, Anna Sergheevna, plecase deja, încredințându-i lui Pavel închiderea localului. El prețuia aceste minute liniștite de după program — un timp numai bun să se desprindă de agitația zilei.
Pavel se opri lângă fereastră, urmărind fulgii de zăpadă care cădeau. Iarna aceasta era deosebit de aspră, iar puținii trecători, înfofoliți în haine groase, se grăbeau să se adăpostească de frig. Pavel se cutremură, amintindu-și că își uitase mănușile acasă. „Lasă, că rezist drumul scurt,” își zise.
Deodată, o mișcare la intrare îi atrase atenția. În lumina slabă a unui stâlp de iluminat, Pavel zări o siluetă feminină. Femeia stătea ezitant, schimbându-și greutatea de pe un picior pe altul, clar reticentă să intre. Silueta ei părea fragilă, învelită într-un palton gri, uzat, iar părul întunecat îi era răvășit de vânt.
„Ne pare rău, închidem,” spuse Pavel din obișnuință, apropiindu-se de ușă.
Fata tresări și se retrase în umbră, dar Pavel apucă să-i zărească chipul obosit și ochii stinși. Ceva în privirea ei îl făcu să se oprească. Pavel înțelese — nu intenționa să intre. Doar privea mâncarea rămasă pe mesele încă necurățate.
Inima i se strânse. Își aminti cum și el fusese, cândva, într-o situație grea, numărând bănuții până la salariu. Dar măcar avea un acoperiș deasupra capului. Fata aceasta… Cine știe ce o adusese acolo, la ora aceea?
Prefăcându-se că face curățenie, Pavel o urmări discret. În cele din urmă, ea se hotărî să intre, strecurându-se cu pași tăcuți în sală. Se apropie de o masă cu resturi de mâncare și începu rapid să le pună într-o sacoșă veche.
Pavel știa că ar fi trebuit s-o oprească — era regula. Dar ceva în sufletul lui îl ținu pe loc. Poate amintirile propriei sale greutăți, sau poate o simpatie sinceră.
„Așteaptă,” spuse el blând, încercând să-i vorbească cât mai liniștit. „Pot să-ți pun mâncarea în caserole. E mai comod așa.”
Fata încremeni, asemenea unui animal speriat. Frica i se citi în ochi, iar o roșeață de rușine îi cuprinse obrajii. Clar, se aștepta să fie certată sau alungată.
„Nu-ți fie teamă,” adăugă Pavel, scoțând caserole curate. „Mâncarea asta oricum s-ar arunca. Mai bine să ajute pe cineva.”
Fata încuviință timid, fără să ridice privirea. Pavel transferă repede și cu grijă resturile în caserole, adăugând câteva chifle proaspete pe care le păstrase dinainte. Din bucătărie, mai puse și ceva resturi calde.
„Uite,” îi întinse el sacoșa. „Sunt feluri calde și salate. Totul e proaspăt.”
„Mulțumesc,” șopti ea abia auzibil și se grăbi spre ieșire.
În noaptea aceea, Pavel nu putu să doarmă bine. Chipul obosit al fetei, mâinile-i tremurânde în timp ce aduna grăbită mâncarea, nu-i dădeau pace. Ce o adusese acolo? Unde locuia? Avea o familie, copii?
Zilele următoare, Pavel începu să o aștepte. Și ea reveni — tot aproape de închidere. De data aceasta, Pavel era pregătit. Păstrase intenționat porții întregi neatinse de clienți.
„Intră,” o invită el. „Tocmai mă pregăteam să strâng mesele.”
Fata se apropie cu precauție. În lumina slabă, Pavel îi zări mai bine chipul. Era tânără, poate chiar mai tânără decât el, dar oboseala și neliniștea o făceau să pară mai matură.
„Cum te cheamă?” o întrebă el în timp ce punea mâncarea în caserole.
„Lena,” răspunse ea încet, jucându-se cu fularul.
„Eu sunt Pavel,” zâmbi chelnerul. „Nu-ți face griji, înțeleg. Sunt vremuri grele pentru mulți.”
Lena nu spuse nimic, dar umerii i se relaxară ușor. Pavel observă cât de atent împacheta caserolele, ca și cum le împărțea în porții. Mișcările ei aveau o anumită ordine.
„Nu iei doar pentru tine, așa-i?” întrebă el cu prudență.
Lena tresări și își întoarse privirea. Mâinile i se opriră un moment deasupra sacoșei, dar nu răspunse. Mulțumi în grabă și ieși repede.
Zilele care urmară deveniseră un ritual ciudat pentru Pavel. Acorda mai multă atenție resturilor de pe mese și găsea metode să păstreze mâncarea caldă până la sosirea Lenei. Uneori chiar îl ruga pe bucătarul Mikhail Petrovici să pună deoparte o porție sau două, spunând că vrea să le ducă acasă.
În fiecare seară, pe măsură ce ceasul se apropia de închidere, inima lui Pavel bătea mai tare. Se trezea așteptând cu nerăbdare apariția siluetei fragile în paltonul gri. Lena devenise o parte firească din serile lui, deși schimburile lor de cuvinte erau mereu scurte.
Într-o zi, restaurantul era aproape gol — gerul ținuse lumea în case. Pavel ștergea mesele când Lena apăru în ușă. Obrajii îi erau roșii de frig, iar fulgii de zăpadă i se topeau pe gene.
„Hai, intră, e liniște azi,” zâmbi Pavel. „Poate vrei un ceai? O să te încălzească puțin.”
Lena se opri, vizibil ezitantă. Îi juca o îndoială în priviri, dar frigul, se pare, îi învinsese precauția.
„Dacă nu deranjez…” spuse ea încet.
Pavel făcu un semn către masa din colț.
— Așază-te, îți aduc imediat ceva.
În scurt timp, o ceașcă cu ceai fierbinte și o farfurie cu plăcinte se aflau în fața Lenei. Ea își înfășură degetele înghețate în jurul ceștii. Pavel observă o umbră de plăcere pe chipul ei, adusă de căldura ceaiului.
Lena sorbi încet o gură. Apoi șopti:
— Mulțumesc. N-am mai băut un ceai atât de bun de mult timp.
Pavel se așeză în fața ei, zâmbind cald:
— E o rețetă specială de la Mihail Petrovici. Adaugă niște ierburi aromate.
Se așternu o liniște între ei — nu una apăsătoare, ci mai degrabă caldă și firească. Lena își bea ceaiul încet, iar Pavel o privea discret. În lumina blândă a lămpilor, chipul ei părea mai tânăr, trăsăturile mai blânde.
— De ce faci asta? întrebă Lena brusc, ridicând ochii spre el.
— Ce anume?
— Mă ajuți. Nu mă alungi, spuse Lena privind în altă parte. Majoritatea oamenilor preferă să nu vadă pe cineva ca mine.
Pavel tăcu o clipă, gânditor.
— Știi, am fost și eu într-o perioadă dificilă. Mi-am pierdut slujba, n-aveam bani nici de mâncare. Dacă nu era ajutorul altora… — chelnerul clătină din cap. — Uneori, e de-ajuns doar o mână întinsă.
Lena îl privi atent, ca și cum îi analiza sinceritatea.
— Și prin adăposturi se vorbește despre ajutor, zâmbi ea amar. Doar că uneori nu sunt ceea ce par.
În vocea ei se simțea amărăciune, iar Pavel înțelese — în spatele acelor cuvinte se ascundea o experiență personală, probabil dureroasă. Dar nu întrebă mai mult. Turnă doar ceai în cană și împinse farfuria cu plăcinte mai aproape de ea.
Au vorbit aproape o oră. Lena nu spuse prea multe despre ea, dar asculta atent poveștile lui Pavel despre întâmplările amuzante din restaurant, uneori zâmbind în colțul gurii. Când a sosit momentul plecării, fata i-a zâmbit — pentru prima dată cu adevărat, cald.
Zilele următoare au decurs ca de obicei. Lena venea aproape de închidere, Pavel îi pregătea mâncare, schimbau câteva vorbe. Dar apoi s-a întâmplat ceva neașteptat — fata nu a mai apărut. Pavel a ținut luminile aprinse până în ultimul moment, privind mereu spre ușă, dar Lena nu a venit.
Nici ziua următoare nu a venit. Îngrijorarea începuse să-i roadă sufletul. Ce s-ar fi putut întâmpla? Poate era bolnavă? Sau, mai rău, intrase într-o încurcătură? Pavel se surprindea tot uitându-se la ceas, apoi la ușă, așteptând silueta cunoscută.
— Pari cam dus cu gândurile, observă Mihail Petrovici, văzând cum Pavel privea din nou pe geam.
— Doar mă gândeam, răspunse Pavel, evitând explicațiile.
La finalul turei, Pavel auzi din întâmplare o conversație între doi clienți.
— Mergi mâine la evenimentul caritabil din centru? Se zice că o să fie o prezentare interesantă. Se lansează un nou fond de sprijin pentru oamenii străzii.
Pavel încremeni. Ceva îi spunea că trebuie să meargă acolo. Poate nu avea legătură cu Lena. Dar intuiția îi spunea altceva.
Se îmbrăcă în cel mai bun costum și porni spre centru. Evenimentul avea loc într-o sală mare de conferințe, într-un hotel elegant. Oameni în ținute scumpe, jurnaliști cu camere, bufete luxoase. Totul părea oficial și impunător.
Următorul vorbitor urcă pe scenă. Iar Pavel nu-și credea ochilor. Într-un costum business elegant, cu părul îngrijit și un machiaj discret, se afla Lena. Dar nu mai era acea Lena. Acum era încrezătoare, calmă, plină de o forță interioară vizibilă.
— Bună seara, începu ea, iar vocea ei, familiară, dar acum clară și hotărâtă, umplu sala. — Vreau să vă vorbesc despre noul nostru proiect.
Pavel rămase nemișcat. Sute de întrebări îi treceau prin minte, dar încet-încet, imaginea începea să se contureze. Toate acele seri, conversațiile, privirile atente ale Lenei — acum aveau un alt sens. Fata nu venea doar pentru mâncare — Lena testa, observa, analiza reacțiile oamenilor.
Lena continua:
— În orașul nostru, sute de oameni rămân zilnic fără sprijin. Iar cei care pot ajuta, de multe ori trec nepăsători. Căutăm oameni cu inimi deschise. Cei care sunt dispuși să întindă o mână fără să pună prea multe întrebări.
Pavel asculta. Vorbele Lenei îl atingeau direct în suflet. Își amintea prima dată când o văzuse la ușa restaurantului, cum îi oferise mâncare în caserole, cum îi pregătise ceai în serile reci. Tot acest timp, Lena căuta oameni sinceri.
După prezentare, în sală începu un bufet. Pavel rămase într-un colț, pierdut, neștiind dacă să se apropie. Dar fata îl observă și, scuzându-se de la cei cu care vorbea, se îndreptă spre el.
— Nu te așteptai să mă vezi aici, nu-i așa? spuse Lena, zâmbind ușor.
— Sincer, nu, recunoscu Pavel. Deci tot timpul ăsta…
— Îmi pare rău că nu ți-am spus mai devreme, rosti Lena încet. Trebuia să înțeleg cât de sincer este ajutorul tău. Știi, mulți oameni sunt dispuși să ajute doar când le convine sau când sunt priviți. Dar bunătatea adevărată se vede în lucrurile mici, când nimeni nu te observă.
Pavel tăcu, gândindu-se la cele auzite. Un sentiment ciudat îl cuprinse — nu supărare, ci mai degrabă uimire și căldură. Pentru că el chiar nu făcuse toate acelea pentru recunoaștere.
— N-am privit niciodată lucrurile așa, spuse în cele din urmă. Doar… nu puteam altfel. Când vezi pe cineva în nevoie, cum poți să treci pe lângă?
— De asta ai trecut testul, zâmbi Lena și scoase o carte de vizită din geantă. Căutăm oameni ca tine, Pavel. Cei care văd omul, nu statutul lui.
— Poți veni oricând la restaurant, zâmbi Pavel, luând cartea de vizită. Deși acum, probabil, nu pentru mâncare.
Lena râse — deschis, sincer, așa cum nu o făcuse niciodată înainte.
— Iar tu poți veni la fundația noastră. Avem nevoie de oameni care chiar le pasă. Gândește-te.
Pavel nu putu dormi toată noaptea după eveniment. Răsfoia mereu cartea de vizită, își amintea discursul Lenei, cuvintele ei despre ajutor și bunătate. Ceva se schimbase în el, ca și cum o ușă nouă i se deschisese în suflet.
O săptămână mai târziu, chelnerul se prezentă la adresa de pe cartea de vizită. Sediul fundației se afla într-o clădire veche, din centrul orașului. Lena îl întâmpină la intrare, de parcă știa că va veni.
Trecuse o lună. Pavel încă lucra la restaurant. Dar acum, în fiecare weekend, mergea la fundație. Împreună cu alți voluntari, împărțea mâncare celor nevoiași, organiza prânzuri caritabile, și-i învăța pe bucătari cum să gătească porții mari din ingrediente simple.