Încă de dimineață, o liniște ciudată plutea în aer. Până și vrăbiile de pe firele de curent tăceau — de parcă cineva ar fi oprit sunetul lumii întregi. Cerul era pal, fără nori, dar apăsător, iar aerul părea gros, ca și cum ai fi putut să-l tai cu un cuțit.
Ana se trezise mai devreme decât de obicei și stătea în fața oglinzii, privind în propriii ochi pe care cu greu îi recunoștea.
Ceva avea să se întâmple azi. Simțea asta cu fiecare fibră din corp.
— Cafea? Sau mai bine plec direct? — murmură ea, aruncând o privire spre aparatul foto care odihnea liniștit în husă, lângă fereastră. Mâna i se întinse instinctiv spre el. Zenitul ei. Vechi, ca un talisman ritualic. Și azi urma să vadă ceva important. Poate chiar ceva ce ar fi fost mai bine să nu vadă niciodată.
Pe drumul spre lac, Ana nu a dat drumul la muzică. Liniștea era mai densă decât orice sunet. În oglinda retrovizoare, ceva părea că pâlpâie — o umbră care dispărea exact în clipa în care încercai s-o prinzi cu privirea.
De câteva ori a oprit mașina și s-a uitat în jur, dar nu era nimeni. Doar vârful copacilor se legăna ușor în bătaia vântului. Și mai era acel miros… Neobișnuit. Abia perceptibil — de nămol, de apă… și de ceva vechi. Ca și cum cineva se trezise după un somn lung.
Când Ana a ajuns la lac, a știut imediat — ceva era diferit. Cunoștea locul din copilărie, dar azi parcă totul era deplasat. Insulița din mijlocul lacului părea mai aproape, apa — mai întunecată, stuful — mult prea des. Și nici urmă de oameni. Nici măcar păsări.
— Ce naiba… — a început să murmure, dar s-a oprit brusc.
Dinspre stuf se auzea un sunet. Ca o respirație. Lentă, sacadată. Ana a încremenit. Apoi un alt sunet — un plescăit, un fâșâit, un geamăt slab. Și iar liniște.
Ana nu știa de ce mergea într-acolo. Instinct? Chemare? Sau poate ceva mult mai profund…
Ceea ce a văzut printre stufuri… a schimbat TOTUL.
Printre stuf, într-o deschidere mică, Ana a văzut ceva care i-a tăiat respirația. O lebădă albă, cu aripa stângă atârnată nenatural, era întinsă pe pământul ud. Dar nu părea doar rănită — era ca și cum aștepta.
Ana s-a apropiat încet, cu pași moi, fără să-și ia ochii de la pasăre. Când a fost suficient de aproape, lebăda și-a ridicat capul și a privit-o. Privirea aceea… nu era a unui simplu animal. Era profundă. Umană.
— Ești… tu? — a șoptit Ana, fără să înțeleagă de ce.
Fără teamă, și-a scos fularul și l-a înfășurat în jurul lebedei, ridicând-o ușor în brațe. Păsările nu se lasă atinse ușor. Dar aceasta… se lăsa purtată.
În următoarele zile, Ana a îngrijit lebăda în cabana ei de lângă pădure. Îi schimba bandajele, îi dădea apă, vorbea cu ea seară de seară. Și de fiecare dată când o privea în ochi, simțea un fel de amintire, ca o imagine din vis.
Până într-o seară, când lebăda s-a ridicat singură.
A făcut câțiva pași, a deschis aripile larg și s-a întors spre Ana. Un vânt puternic s-a ridicat din senin. Păsările din pădure au început să țipe haotic. Și apoi — chiar sub ochii Anei — lebăda a strălucit o clipă… și s-a transformat.
Într-o femeie.
O siluetă înaltă, cu păr alb ca zăpada, ochi adânci și o aură ce părea desprinsă din altă lume.
— M-ai eliberat, Ana, — a spus ea cu o voce care semăna cu vântul. — M-ai recunoscut.
— Cine… cine ești? — a întrebat Ana, cu lacrimi în ochi.
— Ai salvat o lebădă… dar ai trezit o veche promisiune. Cândva, tu ai fost una dintre noi.
Femeia a zâmbit. Apoi s-a întors spre pădure și a dispărut în lumină.
Ana a rămas nemișcată. În mână îi rămăsese o pană albă, care strălucea slab în întuneric.
De atunci, oamenii din sat spun că o tânără cu aparat de fotografiat merge adesea la lac, dar în ochii ei e ceva schimbat.
Pentru că uneori… salvând o viață, îți amintești cine ai fost cu adevărat.