— Cară-te în cocioaba ta puturoasă! — râdea soțul împreună cu soacra, alungând-o pe Lia.
Aroma de ceapă prăjită se răspândea prin apartament. Lia amesteca mecanic sosul, aruncând o privire la ceas. Victor ar fi trebuit să se întoarcă de la serviciu în jumătate de oră, iar cina trebuia servită caldă — soțul ei nu suporta mâncarea răcită.
În ultimul timp, Lia se surprindea tot mai des cu gândul că gătește ca un robot. Înainte, fiecare fel de mâncare era o investiție a sufletului: experimenta cu rețete, decora farfuriile, încerca să surprindă. Acum devenise doar o obligație. La fel ca multe altele din acest apartament.
Ușa se trânti mai devreme decât de obicei. Lia tresări, își șterse rapid mâinile pe șorț și se uită pe hol.
— Victor, dragă, ești deja acasă? Cina va fi gata în cincisprezece minute, — spuse ea grăbită.
— Nu sunt singur, — aruncă soțul, trăgându-și pantofii.
În spatele lui apăru silueta masivă a soacrei.
— Bună ziua, doamna Nadina, — Lia încercă să schițeze un zâmbet. — Poftiți, tocmai gătesc.
— Iar prăjești sos? — se strâmbă soacra, examinând bucătăria. — De câte ori trebuie să-ți repet: ceapa trebuie adusă la culoare aurie, nu la cărbuni negri. Altfel totul devine amar.
Lia se întoarse tăcută spre aragaz. Era inutil să se certe. Nadina găsea întotdeauna un motiv de critică. Și ceapa era perfect caramelizată, nicidecum neagră.
— Mamă, hai, lasă, — Victor se prăbuși pe un scaun. — Soția gătește normal. Mă hrănește — și e bine.
— Exact, “și e bine”, — interveni soacra. — Dar ar trebui să fie “să-ți lingi degetele”. Eu la vârsta ta îi făceam soțului meu astfel de prânzuri — toți de la serviciu îl invidiau!
Lia se deconectă, ca de obicei, de la conversația lor. Cinci ani de căsătorie au învățat-o să nu ia la inimă criticile constante. La urma urmei, soacra și fiul găseau întotdeauna un limbaj comun, iar încercarea de a interveni între ei însemna doar să-și consume nervii.
Telefonul de pe masă vibră. Lia se întinse după el, dar Victor fu mai rapid.
— Te sună din Mesteceni, — spuse el, uitându-se la ecran. — Probabil, iar de la asistență socială despre bunica ta.
Inima Liei se strânse. Cu trei săptămâni în urmă murise bunica Zina — singura persoană care o susținuse mereu. Apelurile din Mesteceni, unde rămăsese căsuța bunicii, încă îi provocau durere.
— Alo, — răspunse Lia încet, îndepărtându-se spre fereastră.
Suna Antonina Sergheevna, vecina bunicii. Vocea ei suna amabil, dar insistent:
— Lia dragă, trebuie să vii. Actele pentru casă trebuie aranjate. Și, în general, vezi ce și cum e acolo. Gospodăria e cât de cât, grădina. Păcat să lași totul în paragină.
— Da, sigur, voi veni în weekend, — răspunse Lia.
Conversația a fost scurtă, dar după ea Lia simți o hotărâre ciudată. Într-adevăr, era timpul să rezolve problema moștenirii bunicii.
— Iar te-au sunat despre cocioaba aia? — întrebă Victor cu gura plină. — Vinde-o mai repede, să scapi de bătaie de cap. Doar bani cheltuim pe ea.
— Nu vreau s-o vând, — răspunse Lia încet, dar ferm. — Este o amintire despre bunica.
— Oh, nu începe iar cu povestea asta despre amintiri! — făcu soțul un gest iritat. — Ce amintire? O cocioabă la marginea satului, unde nici măcar gaz nu este.
— Dar e aproape de râu, — obiectă Lia. — Și livada de meri. Bunica era mereu mândră de ea.
Soacra pufni:
— Doamne, mai spune și că vrei să te muți acolo! În fundul acela de lume fără facilități. Ce să zic, și-a găsit castel.
Următoarele săptămâni au trecut într-o alergătură fără sfârșit. Lia și-a luat concediu pentru a rezolva succesiunea. Trebuia să alerge între notar, biroul de evidență a populației și primăria din Mesteceni. Victor nu arăta niciun interes pentru aceste treburi, doar se enerva din cauza absenței ei de acasă.
— Pe unde umbli toată ziua? — se indigna el când Lia se întorcea obosită. — N-am cămășile călcate, nu-i cina gata!
— Victor, ți-am explicat — aranjez moștenirea, — răspundea Lia obosită. — La serviciu mi-au dat doar două săptămâni libere.
— Cui îi trebuie cocioaba ta? — continua soțul. — Vinde-o primului venit și gata!
La toate aceste discuții, Lia învățase să răspundă prin tăcere. În interior, creștea un sentiment ciudat — parcă această căsuță din Mesteceni, pe care nu o mai văzuse bine după moartea bunicii, era ceva mai mult decât o simplă casă. O bucățică din trecut pe care dorea s-o păstreze.
Ziua în care Lia a primit documentele care confirmau dreptul ei de proprietate asupra casei bunicii ar fi trebuit să fie una fericită. Chiar pregătise o cină festivă și cumpărase o sticlă de vin. Își dorea să împartă măcar o parte din viața ei cu soțul.
Seara, când Victor s-a întors de la serviciu, Lia a așezat documentele pe masă și a anunțat cu mândrie:
— Uite, în sfârșit am aranjat totul. Acum casa este oficial a mea.
Dar în loc de felicitări, soțul doar pufni sceptic:
— Măcar ai unde să te cari acum.
Lia zâmbi confuză:
— Ce vrei să spui?
— Exact ce-am spus, — ridică Victor din umeri. — Dacă nu merge între noi — ai unde să pleci. În cocioaba ta.
În seara aceea, pentru prima dată în cei cinci ani de căsătorie, Lia a simțit cum ceva s-a rupt definitiv în interiorul ei. Cuvintele lui Victor au lovit-o ca un pumn, lăsând-o fără suflare. Nu pentru că erau neașteptate, ci pentru că, în sfârșit, au pus în cuvinte ceea ce simțise tot timpul – nu era acasă în propria ei casă.
— Știi ceva, Victor? Ai dreptate. Am unde să mă duc, spuse ea încet, cu o voce care nu mai tremura.
Victor ridică privirea din farfurie, surprins de tonul ei.
— Ce tot vorbești? Ți-am zis doar ca să știi.
Lia începu să strângă documentele de pe masă, mișcându-se cu o nouă hotărâre.
— Mă duc chiar weekendul acesta la Mesteceni. Vreau să văd casa, să evaluez ce reparații sunt necesare.
— Iar începi? zise Victor cu gura plină. Aia e o ruină, ce reparații visezi?
— E casa bunicii mele, ripostă Lia. Și acum e a mea.
Weekendul veni repede. Lia împachetă o geantă mică, ignorând comentariile sarcastice ale lui Victor despre „vacanța la cocioabă”. Când a urcat în autobuzul spre Mesteceni, a simțit un amestec ciudat de teamă și ușurare. Pentru prima dată în mulți ani, lua o decizie doar pentru ea.
Mestecenii era un sat mic, la aproximativ trei ore de oraș. Lia nu mai fusese acolo de la înmormântarea bunicii. Pe măsură ce autobuzul se îndepărta de asfalt și intra pe drumul de țară, amintirile copilăriei începeau să se întoarcă – verile fierbinți când alerga desculță prin iarba înaltă, mirosul de mere coapte din livadă, râsetul bunicii.
Casa era la marginea satului, ultima pe ulița principală. Un stejar bătrân își întindea ramurile deasupra acoperișului, oferind umbră în zilele toride. Antonina Sergheevna, vecina care o sunase, o aștepta la poartă.
— Ai venit, draga mea! exclamă bătrâna, îmbrățișând-o. Hai, intră, am aerisit casa de dimineață.
Lia pășește cu sfială peste pragul casei. Se aștepta la dezordine, mucegai, poate chiar stricăciuni mai grave. Dar în interior o aștepta o surpriză. Casa era curată, aeriată, mobilierul vechi lustruia în lumina soarelui care pătrundea prin ferestrele proaspăt spălate.
— Am avut grijă cât am putut, explică Antonina. Bunica ta mi-a fost cea mai bună prietenă timp de cincizeci de ani. Nu puteam lăsa casa ei să se ruineze.
Lia se plimbă prin cele două camere mici, bucătăria și cămara. Totul era modest, dar îngrijit. Pe masa din bucătărie stătea un borcan cu flori de câmp.
— Sunt de la Petru, zâmbi Antonina. Vine în fiecare săptămână să tundă iarba din curte. Era nepotul Zinaidei, vărul tău de-al doilea.
În următoarele ore, Lia descoperi că „cocioaba” cum o numeai Victor, era de fapt o casă solidă, construită cu grijă de bunicul ei. Acoperișul era în stare bună, pereții nu aveau infiltrații. Sigur, nu avea baie modernă sau încălzire centrală, dar avea o sobă funcțională, o fântână cu apă curată în curte și un hectar de teren cu livadă.
Seara, stând pe prispa casei și privind stelele – atât de vizibile aici, departe de luminile orașului – Lia simți cum o pace ciudată o învăluie. Telefonul ei nu avea semnal bun, deci Victor nu putuse să o bombardeze cu mesaje. Era pentru prima dată în mulți ani când se simțea cu adevărat liberă.
A doua zi, Petru a trecut să o salute. Era un bărbat de vârsta ei, cu mâini bătătorite de muncă și ochi zâmbitori.
— Mă bucur că ai venit, Lia. Bunica ta vorbea mereu despre tine. Era mândră de strănepoata ei de la oraș.
Împreună au explorat livada, au cules mere târzii și au discutat despre ce s-ar putea face cu casa. Petru era constructor și i-a explicat că, cu câteva reparații minore, casa ar putea deveni foarte confortabilă.
— Poți adăuga o baie modernă aici, îi arătă el. Și centrală pe lemne, ai pădurea la doi pași, lemne vei avea mereu.
Când a venit momentul să se întoarcă la oraș, Lia simțea că lasă în urmă ceva prețios. La despărțire, Antonina i-a strâns mâinile:
— Casa asta te așteaptă, draga mea. Întotdeauna te va aștepta.
La întoarcerea în apartamentul din oraș, Victor abia dacă a observat că sosise.
— Ei, cum e cocioaba? Te-ai săturat de natură? a întrebat el, fără să-și ridice privirea din telefon.
— E minunat acolo, răspunse simplu Lia.
În următoarele săptămâni, Lia își petrecea fiecare weekend la Mesteceni. Victor nici măcar nu se mai obosea să comenteze. Îi convenea că soția lui lipsea, putând astfel să invite prietenii la băutură fără să audă reproșuri.
Cu ajutorul lui Petru, Lia începu să renoveze casa încet, cu economiile ei personale. Instalară o baie modernă, izolară acoperișul, reparară gardul din jurul livezii. Fiecare mic progres o făcea să se simtă mândră și împlinită.
Într-o zi de marți, Lia se întoarse de la serviciu și găsi apartamentul răvășit. Victor stătea în sufragerie, cu mama lui alături. Pe masă era extrasul ei de cont.
— Ce-i asta? țipă el, fluturând hârtia. Ți-ai cheltuit toți banii pe cocioaba aia?
— Sunt banii mei, răspunse Lia calmă. I-am economisit din salariul meu.
— Ești nebună? interveni soacra. În loc să investești în apartamentul vostru, arunci banii pe o ruină la țară?
Lia se uită la cei doi. Cinci ani suportase criticile, umilințele, lipsa de respect. Cinci ani încercase să fie soția perfectă, să gătească, să curețe, să calce, să nu comenteze.
— Nu e o ruină, spuse ea încet. E casa mea. Casa în care mă simt cu adevărat acasă.
— Ce vrei să spui? se încruntă Victor.
Lia respiră adânc.
— Vreau să spun că ai avut dreptate, Victor. Am unde să mă car. Și exact asta voi face.
A doua zi, Lia și-a dat demisia de la serviciul din oraș și a aplicat pentru un post de contabilă la cooperativa agricolă din apropierea Mestecanilor. În weekend, și-a împachetat lucrurile personale – haine, câteva cărți, fotografii vechi. Nimic din apartamentul luxos nu era cu adevărat al ei.
Când a plecat, Victor stătea în pragul ușii, încă nevenindu-i să creadă.
— O să te întorci plângând când o să vezi cum e să stai în mizeria aia fără confort!
Lia zâmbi, pentru prima dată fără teamă sau supunere.
— Nu, Victor. Nu mă voi întoarce. Și știi de ce? Pentru că acolo, în „cocioaba” mea, am găsit ceva ce nu am avut niciodată aici – respect pentru mine însămi.
Un an mai târziu, casa din Mesteceni devenise de nerecunoscut. Cu ajutorul lui Petru, care între timp devenise mai mult decât un prieten, Lia transformase locul într-o căsuță primitoare, cu grădină de legume, livada restaurată și chiar și un mic atelier unde făcea dulcețuri și conserve pe care le vindea la piața locală.
Într-o zi, în timp ce culegea mere din livadă, Lia primi un telefon. Era Victor.
— Am auzit că vindeau casa ta, spuse el. M-am gândit să o cumpăr ca loc de weekend. Cât ceri pe ea?
Lia privi în jur – la casa ei înflorită, la livada încărcată cu fructe, la atelierul unde își construia propria afacere, la Petru care repara gardul, fluierând fericit.
— Nu e de vânzare, Victor, răspunse ea simplu. Unele lucruri nu au preț.
Și închise telefonul, întorcându-se la viața ei nouă, la pașii ei spre libertate.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.