Eu și soțul meu avem un apartament cu trei camere, e drept că e vechi, dar clădirea în care se află acest apartament a fost construită temeinic. Nu am mai făcut renovări de mult timp, mereu ne lipseau banii și timpul. În plus, mai avem și o căsuță de vacanță și, știți și voi, cât timp și efort necesită aceasta.
Recent, am devenit mai mulți, fiica noastră l-a adus pe ginerele nostru, apoi li s-a născut un fiu, și locuiesc cu noi. De obicei, ei ne ajută la căsuța de vacanță, dar de data aceasta nu au putut veni cu noi. Eu și soțul meu nu ne-am opus, sunt tineri, poate au treburile lor. Totuși, în interior se ascundea o mică supărare.
Eu și Vasile am strâns frunzele, am curățat zona, soțul a tăiat lemne pentru iarnă, a reparat gardul, pe scurt, am pregătit căsuța pentru iarnă. Ne-am obosit foarte tare. Pentru a putea aranja căsuța de vacanță, am luat câteva zile de concediu de la serviciu. Vasile este deja pensionar.
Când treaba a fost terminată, supărarea pe fiică și ginere a început să crească. Ei înțeleg că nu mai suntem tineri, ar fi putut să ne ajute. Eu și Vasile am discutat puțin despre situație și am decis să nu agravăm circumstanțele, am luat mere și pere de la căsuță pentru nepot și am plecat acasă.
Pe drumul spre casă, obosiți dar mulțumiți de munca terminată, eu și Vasile am discutat despre tinerii noștri.
„Maria, poate chiar au avut treburi importante,” a spus Vasile, încercând să justifice absența lor. „Andrei lucra la un proiect important săptămâna trecută.”
„Știu, dragul meu,” am răspuns eu, „dar un telefon ar fi fost de ajutor. Măcar să ne întrebe dacă ne descurcăm.”
Am ajuns acasă spre seară. Când am introdus cheia în ușă, am observat că aceasta se rotește diferit. „Au schimbat yala?” m-am întrebat confuză. Ușa s-a deschis, și pentru o clipă am rămas înmărmuriți în prag, crezând că am greșit apartamentul.
Holul nostru întunecat și demodat, cu tapetul vechi și decolorat, dispăruse complet. În locul lui era acum un spațiu luminos, cu pereți de un verde deschis și o podea nouă, lucioasă. Vaza aceea veche și urâtă pe care nu avusesem inima să o arunc (fusese de la mama) era acum înlocuită cu un cuier modern, iar pe pereți atârnau fotografii de familie înrămate frumos.
„Vasile, ce se întâmplă?” am șoptit, incapabilă să-mi cred ochilor.
Am pășit timid înăuntru, și atunci am auzit voci din bucătărie. Ne-am îndreptat într-acolo și am rămas din nou uimiți. Bucătăria noastră veche, cu mobila din anii ’80 și aragazul care funcționa capricios, fusese complet transformată. Blatul nou strălucea, electrocasnicele erau moderne, iar în mijlocul bucătăriei stăteau fiica noastră, Ioana, ginerele Andrei și micuțul nostru nepot, Tudor, care alerga în jurul mesei noi.
„Surpriză!” au exclamat ei când ne-au văzut.
„Voi… voi ați făcut asta?” am întrebat, simțindu-mă vinovată pentru gândurile de supărare pe care le avusesem pe drum.
Andrei a zâmbit larg. „De asta nu am putut veni la căsuță. Am vrut să vă facem o surpriză cât erați plecați.”
„Am economisit din salariile noastre,” a adăugat Ioana, cu ochii strălucind de emoție. „Știam că vă doreați de mult renovarea, dar mereu puneați banii deoparte pentru altceva.”
Tudor a venit alergând spre noi, strigând: „Bunico, bunicule, uite ce frumos e!”
Cu lacrimi în ochi, i-am îmbrățișat pe toți. Toate urmele de supărare s-au evaporat, fiind înlocuite de o recunoștință profundă. În timp ce ne arătau toate schimbările, am aflat că lucraseră zi și noapte pentru a termina totul înainte de întoarcerea noastră. Chemaseră prieteni să-i ajute, se documentaseră despre materiale și reușiseră să găsească oferte bune pentru a economisi.
„Dar de ce nu ne-ați spus?” a întrebat Vasile, încă uimit.
„Pentru că știam că ați fi refuzat,” a răspuns Ioana. „Ați fi spus că sunt prea mulți bani, că nu e necesar.”
Avea dreptate. Mereu am pus nevoile altora înaintea noastre. Dar acum, pentru prima dată după mult timp, cineva se gândise la confortul nostru.
Când am intrat în sufragerie, am văzut că și acolo începuseră renovările. Pereții erau pregătiți pentru vopsit, iar o parte din mobilier fusese deja înlocuită.
„Nu am apucat să terminăm tot,” a explicat Andrei, puțin jenat. „Dar în weekend-ul viitor vom continua cu dormitoarele.”
„Nicidecum!” a exclamat Vasile, spre surprinderea tuturor. „Weekend-ul viitor vom lucra toți patru la asta. Iar Tudor va fi inspectorul nostru special.”
Am râs cu toții, iar nepotul nostru a sărit entuziasmat, bucuros de noua sa responsabilitate.
În acea seară, în timp ce ne bucuram de o cină delicioasă în bucătăria noastră nouă, mi-am dat seama de lecția pe care o învățasem. Tinerii noștri nu erau nepăsători sau nerecunoscători, așa cum îi acuzasem în gând. Ei doar aveau un mod diferit de a-și arăta dragostea și respectul.
„Știți,” am spus în timp ce ridicam paharul pentru un toast, „astăzi am crezut că am greșit ușa. Dar acum înțeleg că, de fapt, am intrat într-o nouă etapă a vieții noastre – una în care suntem îngrijiți și noi, nu doar îngrijim pe alții.”
Vasile a zâmbit și a adăugat: „Și e o ușă frumoasă, trebuie să recunosc.”
Am râs cu toții, iar în acea noapte am dormit mai bine ca niciodată, înconjurați de dovada palpabilă a dragostei familiei noastre. Supărarea noastră trecătoare fusese înlocuită de o gratitudine profundă și de recunoașterea faptului că, uneori, cele mai frumoase gesturi vin când te aștepți mai puțin.
Iar când, după câteva săptămâni, am terminat renovarea întregului apartament lucrând împreună, am realizat că aceasta nu a fost doar o renovare a spațiului în care locuiam, ci și a relației noastre de familie. Iar asta este cea mai de preț îmbunătățire pe care am fi putut-o primi.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.