Thomas s-a considerat mereu un bărbat norocos. Avea o carieră de succes, costume scumpe, cine rafinate în restaurante cu priveliște — toate acestea făceau parte din viața lui obișnuită. Și mai avea o soție — Maria, o fată modestă dintr-un sat, pe care o adusese în oraș, parcă smulgând-o dintr-o poveste romantică.
Dar cu fiecare an, Thomas devenea tot mai iritat. Simplitatea ei, stângăcia în „cercuri înalte”, atașamentul față de lucruri vechi — toate acestea îi provocau o rușine greu de ascuns.
Maria tăcea și îndura. De când Thomas o luase de la casa ei părintească, ea nu se simțea acasă în lumea lui. Dar cel mai greu îi era cu soacra — Eleonora, o femeie cu o privire rece și o limbă veninoasă.
— Nu pricepi nimic! — o repezea Eleonora la aproape fiecare cină.
— Iar ai pus prea multă sare! — strâmba din nas și împingea farfuria. — Ce altceva să aștepți de la o țărancă? Doar la săpat cartofi se pricepe.
— Am încercat… — murmura Maria cu voce slabă.
— Ai încercat?! — râdea disprețuitor Eleonora. — Ție ți s-ar potrivi să frămânți nămol în grajd, nu să gătești cina!
Thomas doar zâmbea:
— Ce pretenții să ai? E de la țară.
Maria înghițea în sec. „Ne faci de rușine!”
Când aveau musafiri, Thomas o ruga „să nu se bage în față”.
— Ai să mă faci de râs în fața colegilor. Mai bine stai în cameră, — îi spunea scurt.
Odată, Maria a îndrăznit să poarte o rochie albastră simplă la un eveniment de serviciu al soțului.
— Ce-i cu tine? Parcă ai venit în haine de la străbunica! — izbucni Eleonora.
Thomas zâmbi stânjenit:
— Scuzați-o… Soția mea, ei bine, e de la țară.
Oaspeții râdeau cu superioritate, iar Maria simțea cum îi fuge pământul de sub picioare.
„Nici măcar un copil nu poți să duci până la capăt!” — când Maria a pierdut sarcina în luna a treia, Eleonora nu s-a obosit să-și ascundă satisfacția:
— Ce să mai zic? La femeile ca ea copiii nu rezistă. Thomas trebuia să-și ia o femeie din familie bună, nu pe asta…
Thomas n-a spus nimic în apărarea ei. Doar a mormăit:
— Lasă, poate o să faci altul cândva.
„Nu ești bună de nimic.” Maria se obișnuise deja că părerea ei nu conta.
— O să cumpărăm mașină, — anunța Thomas, fără s-o consulte.
— Ne mutăm în cartierul acela, — hotăra Eleonora.
— O să porți ce-ți aleg eu, — spunea Thomas autoritar.
Într-o zi, Maria a îndrăznit să spună:
— Poate aș putea merge la niște cursuri? Aș vrea să învăț…
— Tu?! — râdea soacra. — Ție ți se potrivește mai bine să mulgi vacile, nu să înveți!
Thomas doar își învârtea degetul la tâmplă, semn că o consideră nebună.
— Ce tot te miști ca o broască țestoasă?! — țipă el într-o dimineață. — Țărancă jalnică!
Maria își ștergea mâinile de șorț când soneria sună.
La ușă se afla un bărbat elegant, în costum, cu o servietă din piele în mână.
— Doamna Maria Brunner? Mă numesc Daniel Kowalski, sunt avocat. Vă caut de mai bine de un an.
Maria înlemni, uluită:
— Pe mine?.. Dar de ce?..
— Eliana Martens? Mă numesc Daniel Kowalski, sunt avocat. Vă caut de mai bine de un an.
Ea s-a încruntat, ștergându-și mâinile de șorț. În spatele ei, în cadrul ușii bucătăriei, stăteau Lucas și mama lui — amândoi cu acea expresie superioară și rece.
— Pe mine? De ce?
— Este în legătură cu moștenirea tatălui dumneavoastră, domnul Franz Martens. A decedat acum un an și jumătate, iar dumneavoastră sunteți singura moștenitoare.
Lucas a făcut un pas înainte.
— Stați puțin, ce tată? Mama ei a murit când avea zece ani, iar de tată nici urmă.
Eliana a pălit. Nu mai auzise numele tatălui ei de când era copil. Mama ei doar spunea că fusese un om bogat din Germania, cu planuri mari, care însă a dispărut, lăsându-le doar un nume.
— Doamnă Martens, tatăl dumneavoastră v-a lăsat totul: o casă în München, acțiuni, conturi bancare… Valoarea totală depășește șapte milioane de euro. Ne-a fost greu să vă găsim pentru că v-ați schimbat numele și ați părăsit țara după căsătorie.
Gura lui Lucas a rămas căscată. Mariana Heinrichovna a strâns cu mâinile tremurânde spătarul scaunului. Iar Eliana tăcea. Inima îi bătea nebunește. Putea fi adevărat? Dacă da — însemna că nu mai depinde de nimeni.
— Eu… am nevoie de timp să mă gândesc — a șoptit ea.
— Desigur — a încuviințat Daniel. — Iată cartea mea de vizită. Când sunteți gata, contactați-mă. Va fi necesar să mergeți la München pentru formalități.
El i-a înmânat cartea de vizită și a plecat. În casă s-a lăsat o liniște apăsătoare. Lucas a fost primul care a rupt-o:
— Tu știai?! — a strigat. — Ai ascuns asta intenționat, nu-i așa? Este o glumă?!
— Nu știam nimic — a răspuns Eliana calm, cu privirea încă ațintită spre ușă.
— Ei bine, în cazul ăsta — a spus Mariana cu un zâmbet fals — faci parte cu adevărat din familia noastră. Te vom susține. Familia este tot ce contează, nu?
Eliana s-a întors spre ei.
— Familie? Voi? — a zâmbit amar. — Unde erați când mi-am pierdut copilul? Când plângeam noaptea din cauza umilințelor voastre? Când mă tratați ca pe o servitoare?
— Eliana, nu exagera — a încercat Lucas. — Asta a fost în trecut. Putem să o luăm de la capăt. Mergem împreună la München, îți cumpăr ceva frumos, întotdeauna ai vrut o rochie…
Ea s-a dat un pas înapoi.
— Nu mă atinge. Ani la rând m-ai făcut să mă simt ca un nimeni. Iar acum, când afli că am bani, îți aduci aminte că sunt soția ta?
— Eliana, te rog…
— Nu. Plec. Nu pentru bani. Pentru mine. Pentru că m-am săturat să trăiesc într-o colivie, să fiu o umbră. Tu nu meriți să fii lângă mine — vocea îi tremura, dar în privirea ei ardea hotărârea.
A mers în dormitor și, fără un cuvânt, și-a făcut bagajul. Mariana murmura ceva, dar Eliana nu mai asculta.
Când ușa de la intrare s-a trântit în urma ei, Lucas a fugit la geam și a privit cum ea se îndepărta fără să se uite înapoi. Nu știa ce să spună. Abia acum înțelegea pe cine pierduse.
München a întâmpinat-o cu răceală, arhitectură impunătoare și aroma cafelei de dimineață. În biroul notarului i s-au înmânat cheile vilei, lista acțiunilor și o scrisoare. De la tatăl ei.
„Draga mea Eliana. Iartă-mă că nu am fost lângă tine. Am fost un laș. Dar tot ce am este acum al tău. Folosește totul ca să devii puternică. Trăiește. Nu te mai uita înapoi. Meriți ce e mai bun.”
– Tatăl tău, Franz.
Ea a strâns scrisoarea în mâini, privind pe fereastră spre străzile unui oraș care odinioară îi era străin, dar acum era al ei.
Pentru prima dată după mulți ani, era liberă.
Nu datorită banilor. Ci pentru că durerea nu mai avea putere asupra ei.
Eliana a închiriat un mic apartament în centru, s-a înscris la cursuri de design vestimentar — visul ei din copilărie. Averea îi permitea multe, dar ea prețuia cel mai mult libertatea de a alege: ce să facă, cum să gândească, ce să simtă.
Uneori încă îl visa pe Lucas. Vocea lui, mereu sarcastică, îi răsuna în minte. Dar în fiecare dimineață se trezea zâmbind — pentru că vocea aceea nu mai avea nicio putere asupra ei.
Șase luni mai târziu, la o expoziție de design pentru tineri creatori, Eliana și-a prezentat prima colecție. Siluete simple, linii curate, culori calde. Inspirația fusese satul unde a copilărit. Rochiile ei păreau amintiri — tristețe și lumină în același timp.
Publicul a aplaudat în picioare.
În primul rând stătea Daniel Kowalski — același avocat care, odinioară, i-a bătut la ușă.
— A fost… incredibil — i-a spus când s-a apropiat. — Ați reușit.
— Abia am început — a răspuns ea zâmbind.
Și, într-adevăr… totul abia începea.