Am venit la fiul meu cu mâncare gătită la șapte dimineața, iar el mi-a trântit ușa în nas. Sunt sigură – e numai vina nevestei lui.
Viața noastră cu soțul meu a fost întotdeauna condusă de o singură persoană – fiul nostru. Am avut copilul târziu și ne-am făcut promisiunea din primele zile: el nu va simți niciodată cum am simțit eu în copilărie. Am crescut fără tată, iar mama era rece, distanțată și străină. Nu știam ce înseamnă afecțiunea unei mame și am jurat că copilul meu nu va cunoaște durerea pe care am trăit-o eu.
Mihai a devenit sensul vieții noastre. Am muncit fără concedii, fără zile libere, uitându-ne de noi înșine. Totul pentru el. Când era la școală, am luat un credit ipotecar să-i cumpărăm un apartament în blocul alăturat. Au fost zece ani grei de rate, dar am reușit. Și până la nuntă, avea deja locul lui.
Nu voi uita niciodată momentul când, la petrecere, i-am înmânat cu mândrie cheile de la apartament. Mireasa lui, Ana, și mama ei aproape au izbucnit în lacrimi. Cuscra tot repeta cum „ar face orice pentru fetița ei”, dar la urma urmelor – nici zestre, nici ajutor, totul de la noi.
Am continuat să-i sprijinim ori de câte ori puteam. Cine, dacă nu părinții, să-i ajute pe tineri? Le găteam cu drag, le curățam, le aduceam mâncare, cumpărăm lucruri pentru casă. Ana suna mereu să întrebe unde sunt unele ustensile – nici nu le cumpărase, nici nu le aranja. Făceam totul din toată inima. Și nu așteptam nimic în schimb. Doar un simplu „mulțumesc”.
Dar, se pare, recunoștința a rămas în altă viață. În locul ei – iritare, nemulțumire, indiferență. Ieri am înțeles: nu mai sunt binevenită în casa lor.
Ziua a început ca de obicei. Trebuia la serviciu la opt, și la șapte dimineața eram la ușa fiului meu. I-am adus tocană caldă, proaspătă. Și perdele noi, să se potrivească cu servetele și fața de masă pe care le cumpărasem săptămâna trecută. Vroiam să le fac o surpiză. Am deschis geanta, am scos cheia… Dar n-a mers. Schimbaseră broasca. Fără să-mi spună.
Am rămas încremenită. Mă simțeam ca un străin. Am bătut la ușă. Mihai a deschis. I-am întins cu zâmbetul vasul, am început să-i povestesc despre perdele, cum se potrivesc… Dar nu m-a ascultat. Stătea cu brațele încrucișate, cu fața de piatră.
— Mamă, a spus el rece, serios? E șapte dimineața. Ne deranjezi la prima oră și eu ar trebui să-ți mulțumesc? Nu e normal. Dacă se mai întâmplă, ne mutăm. Și n-ai să știi unde.
Mi-a trântit ușa în față. N-a luat nici mâncarea, nici perdelele. Am rămas acolo, șocată. Am trebuit să trezesc o vecină să-i transmită că lăsasem mâncarea la ea.
Am mers la serviciu cu un nod în gât. Mă băteam. Cum se poate așa ceva? Mi-am sacrificat tinerețea pentru el. N-am trăit pentru mine. I-am ajutat cum am putut. Mă amestecam în viața lor crezând că asta e dragoste. Că mai au nevoie de mine. Dar se pare – doar deranjez. Sunt un musafir nerecheziționat.
Știți, acum e la modă să spui că părinții nu datorează nimic. Dar noi cu soțul nu suntem așa. Am făcut totul. Și mai mult. Și acum – „mamă, nu te băga”. Nici măcar un mulțumesc. Doar amenințare: „ne mutăm”.
Și Mihai n-a fost niciodată așa. Ea e – Ana. Ea a schimbat broasca. Ea l-a făcut să creadă că mama e o problemă. Că dragostea și grija sunt control și invazie. Dar este corect?
Uneori mă gândesc: poate chiar eu sunt de vină? Poate trebuia să mă țin mai departe? Dar cum să nu ajut? Cum să te întorți cu spatele când știi că le poți ușura viața? Nu de asta există părinții?
Acum stau și mă întreb: ce să fac mai departe? Fiul meu, același Mihai pentru care am trăit – s-a întors împotriva mea. Și toate din vina unei străine care a decidȘi acum, singură în întuneric, mă întreb dacă viața mea a avut vreun sens.