M-am dus la fiul meu și la nora să-i ajut, iar el m-a dat afară din casă chiar înainte de Crăciun.
Mă numesc Elena Popescu. Fiul meu, Andrei, a fost sensul vieții mele. Am trăit doar noi doi în Chișinău de când a terminat liceul. Am încercat să nu mă bag în viața lui personală, deși în casă noastră apăreau din când în când fete diferite. De câteva ori, părea că totul merge spre nuntă, dar mereu ceva nu se înțelegea.
Andrei mereu a visat la o familie stabilă, dar se pare că nu toate partenerele lui doreau asta. Ultima lui prietenă a spus direct că nu vrea să trăiască cu “un copil de mamă”. A fost dur să aud asta – eu niciodată nu m-am amestecat în relațiile lui, nu i-am impus părerea mea, nu l-am controlat. Dar se pare că simpla mea prezență a fost o problemă pentru ea.
Am înțeles: atâta timp cât stăm sub același acoperiș, lui Andrei îi va fi greu să-și construiască viața. Așa că am luat o decizie grea – m-am mutat la sat, în casa părintească, să-i dau spațiu. A trecut un an. În timpul ăsta, s-a căsătorit, și familia lor aștepta un copil. Bebelușul trebuia să se nască la sfârșitul lui ianuarie. Tot acest timp, fiul meu nu m-a chemat în vizită, dar nu m-am supărat. Mă gândeam că tinerii au nevoie de timp pentru ei.
Se apropia Crăciunul, și am hotărât să merg la ei înainte, în decembrie. Voiam nu doar să-i văd, ci și să ajut – poate aveau nevoie să pregătească ceva pentru copil, poate nora avea nevoie de un sfat, de suport dacă i-ar fi greu. Am luat cu mine sacoșe cu gustări, dulceață, un plest pătrat, cadouri. Credeam că vor fi bucuroși. Speram să petrecem Ajunul împreună, să rămân o săptămână – cât nora era obosită, aș fi putut să ajut prin casă, să spăl podelele, să gătesc. Sunt mamă, sunt mereu acolo când ei au nevoie.
Dar cum m-a primit Andrei, nu voi uita niciodată. A deschis ușa și mi-a spus de pe prag: „Mamă, măcar dacă ne-ai fi sunat… Nu avem loc. Vine în curând Maria Ivanovna – mama Elenei. Am stabilit deja că ea ne va ajuta. Îmi pare rău, dar nu poți rămâne.” Nici măcar nu m-a invitat înăuntru, doar stătea acolo, ca un străin, de parcă eram o cunoștință care a venit la momentul nepotrivit.
Am intrat oricum, am insistat – am stat puțin în bucătărie, am băut un ceai. Andrei se prefăcea că totul e în regulă, mă întreba cum mă simt. Dar se uita la ceas la fiecare cinci minute. Am înțeles tot. Nu mă aștepta. Nu mă voia acolo. Nici măcar nu încerca să-și ascundă iritarea.
Apoi m-a ajutat să car sacoșele până la stație și m-a pus în ultimul autobuz. În Ajunul Crăciunului. În sărbătoarea care a fost mereu una de familie. În noaptea aceea am plâns cum n-am plâns nici când mi-a murit soțul. Pentru că am simțit că am fost ștearsă din viața lui. Mama nu mai e necesară. Ajutorul nu mai e necesar. Sunt de prisos.
A trecut o săptămână. Niciun telefon. Niciun mesaj. Nici o scuză. De parcă nu s-a întâmplat nimic. De parcă nici n-am fost acolo. De parcă sunt un nimic. Și totuși, mi-am dedicat viața fiului meu. Am lucrat la două joburi ca să poată studia, am trăit modest ca el să aibă mai mult. Și acum nu sunt demnă nici măcar de un simplu „mulțumesc” sau de șansa să rămân în sărbători.
Nu știu ce am făcut să merit așa ceva. Oare în zilele noastre dragostea unei mame nu mai contează? Oare mama care a dat totul pentru copilul ei trebuie să se întoarcă acasă singură, cu inima grea și cu sentimentul că nu mai e dorită?…