În dimineața aceea, când Dénes mergea spre maternitate, palmele îi transpirau de emoție. Într-o mână ținea un buchet de garoafe roșii aprinse, iar pe bancheta din spate stătea pieptănată cu grijă hăinuța de lână în care urma să înfășeze nou-născuții. Olga, soția lui, trecuse cu demnitate prin toate greutățile sarcinii, și acum, după luni de emoții și așteptări, venise momentul pe care îl visaseră: acela în care urmau să devină o familie.
Dar lumea lui Dénes s-a prăbușit într-o clipă.
Sala de nașteri l-a întâmpinat în tăcere. O asistentă legăna doi bebeluși — un băiat și o fată — dar Olga nu era nicăieri. Nu erau hainele ei, nici geanta, nici măcar telefonul. Doar un bilețel mototolit pe noptieră:
„Iartă-mă. Ai grijă de ei. Întreab-o pe mama ta ce mi-a făcut.”
Ca o lamă în inimă. Dénes i-a luat instinctiv în brațe — erau calzi, miroseau a cremă de bebeluși, și aveau în ei ceva adânc, familiar. Stătea nemișcat, în timp ce în interiorul lui se dezlănțuia o furtună. Olga dispăruse.
Medicii au ridicat din umeri — au spus că Olga plecase de bunăvoie în zori, susținând că Dénes știa. Nimeni nu văzuse nimic suspect.
I-a dus acasă pe copii — în camera pe care o decoraseră împreună, înmiresmată cu levănțică. Dar în locul fericirii, acum domnea durerea.
În prag l-a întâmpinat tanti Ilona, mama lui — cu tăvi de prăjituri și un zâmbet larg pe chip:
— În sfârșit, nepoții mei au ajuns acasă! — a exclamat ea. — Dar Olga unde e?
Dénes i-a întins tăcut biletul. Femeia s-a albit la față.
— Ce i-ai făcut?! — a întrebat el cu voce stinsă.
Mama lui s-a apărat: „Am vrut doar să vorbesc cu ea… ca între femei. Să-i dau un sfat, cum să fie o soție bună! Am vrut doar binele vostru!”
În aceeași seară, Dénes a dat-o afară din casă. Fără lacrimi, fără ceartă. Doar un simplu: „Te rog, pleacă.” Ușa s-a închis încet, dar definitiv.
Noaptea, când îi legăna pe Levente sau Angela, se gândea la Olga. La planurile lor. La numele alese împreună. La felul în care îi vorbea fătului. La zâmbetul ei, care acum era doar o amintire.
Într-o zi, găsi o altă scrisoare — nedesfăcută, ascunsă printre cărți. Era o confesiune către tanti Ilona:
„Nu mai știu cum să-ți câștig acceptarea. Dacă vrei să dispar, voi dispărea. Dar să știi: nu am plecat pentru că nu-l iubesc pe fiul tău sau pe copiii mei. Am plecat pentru că mi-ai luat încrederea în mine. Nu mai pot…”
Dénes a căzut în genunchi lângă pătuț și a plâns în tăcere.
În următoarele săptămâni a făcut totul. A sunat toate prietenele Olgăi, toți cunoscuții. Toți spuneau același lucru:
„Se simțea inutilă.”
„Spunea că ești mereu de partea mamei tale.”
„Îi era frică. Nu de singurătate — ci că va rămâne, și va durea și mai tare.”
Lunile au trecut.
Dénes a devenit tată. Nopți nedormite, scutece, legănat. A învățat să supraviețuiască. Și a așteptat. Zi de zi.
Până într-o zi…
Exact un an mai târziu, de ziua gemenilor, cineva a bătut la ușă.
În prag stătea Olga. Obosită, frântă, dar adunată. Cu cearcăne adânci sub ochi, dar cu doi ursuleți de pluș în brațe — unul albastru, unul roz. Vocea îi tremura:
— Iartă-mă…
Dénes nu a zis nimic. Doar a pășit înainte și a îmbrățișat-o. Nu ca un soț abandonat — ci ca un om care tocmai și-a regăsit cealaltă jumătate a sufletului.
Mai târziu, stând la bucătărie, Olga i-a povestit totul: depresia postnatală, vorbele Ilinei, panica, fuga… și, în cele din urmă — vindecarea.
Nu fugise de copii. Fugise de durerea în care nu mai putea trăi.
Dénes nu a întrebat nimic. Nu avea nevoie. Privirea Olgăi spunea mai mult decât ar fi putut spune orice explicație.
În zilele ce au urmat, Olga s-a reobișnuit cu sunetul gânguritului, cu mirosul de lapte cald, cu plânsul și râsul amestecate ale gemenilor. Angela o privea atent, ca și cum ar fi recunoscut-o din vise. Levente îi apuca degetul cu mânuța, refuzând să-i mai dea drumul.
— Sunt mama lor, dar mă simt ca o străină, — a șoptit într-o noapte, stând cu capul pe pieptul lui Dénes.
— Și eu am fost un străin pentru mine însumi, — a răspuns el. — Dar în fiecare zi, datorită lor, am început să mă regăsesc. Și acum, datorită ție… suntem din nou întregi.
Olga a început terapie. A mers la grupuri de sprijin pentru mame cu depresie postnatală. A început să scrie. Scria scrisori către Angela și Levente, pe care le punea într-o cutie albă, cu intenția să le dea într-o zi.
Dar cea mai importantă scrisoare a scris-o pentru ea însăși. A citit-o cu voce tare într-o seară, în timp ce Dénes o ținea de mână.
„Nu ești slabă. Nu ești rea. Ai fost rănită și ai supraviețuit. Ai iubit și ai fost rănită. Dar ești încă aici. Ești mamă. Ești femeie. Și meriți dragoste. Inclusiv de la tine însăți.”
În acea seară, în tăcerea caldă a casei, Olga a simțit că, în sfârșit, poate respira din nou. Nu ca o fugară. Ci ca o mamă. Ca o soție. Ca ea însăși.
Iar Dénes… știa că așa arăta iertarea. Nu un cuvânt. Ci o viață reconstruită, bucată cu bucată. Împreună.