Se spune că străinii aduc necazuri în sate. Dar atunci nu știam că uneori necazul vine îmbrăcat într-o jachetă de piele și cu parfum de lux.
Eu l-am văzut prima.
Se lăsa amurgul când un SUV negru ca noaptea a oprit în fața băcăniei noastre. Geamurile fumurii, caroseria strălucitoare — ceva nemaivăzut la noi, unde timpul parcă stătuse în loc.
Din mașină a coborât el. Înalt, sigur pe sine, dar cu o oboseală adâncă în ochi. Frunzărea nervos telefonul, căutând parcă o cale de scăpare de acolo.
Eu stăteam deoparte, ștergându-mi mâinile pline de făină de șorț, și mă uitam. Sau mai degrabă mă holbam ca o prostuță.
— Domnișoară, — m-a strigat el cu o voce joasă, fermă. — Unde pot înnopta aici?
Am fost pe punctul să râd.
— La mătușa Marta, — am răspuns în cele din urmă. — Închiriază o cameră. E ieftin.
M-a privit din cap până în picioare. Eu, cu părul încâlcit, pantofi vechi, plină de făină — o imagine de poveste tristă.
Probabil a crezut că toți suntem așa aici.
Și nu s-a înșelat.
Îl chema Daniel.
Am aflat rapid: era bogat. Atât de bogat încât mașina lui ar fi putut cumpăra jumătate din satul nostru. Patron de restaurante prin orașe mari, sătul de bani, agitație și prieteni falși.
Primele zile a stat retras. Tăcut, rece, distant. Eu tot mă învârteam pe lângă el — ba cu o pâine caldă, ba cu un sfat. Nu pentru bani. Ci pentru că în ochii lui era ceva ce îți rupea inima.
Într-o seară, m-a întrebat:
— De ce ești așa bună?
Am ridicat din umeri:
— Așa am fost crescuți. Să ajutăm fără să așteptăm nimic în schimb.
El a tăcut mult timp.
Apoi mi-a cerut să-i arăt lacul din pădure.
Am mers împreună. Și-a scos pantofii, și-a suflecat pantalonii și a pășit desculț în apa rece, râzând ca un copil. Apoi s-a prăbușit în iarba înaltă și a privit cerul, de parcă îl vedea pentru prima dată.
Din ziua aceea, totul s-a schimbat.
Serile le petreceam împreună. Foc de tabără, ceai din ierburi, povești lungi. El îmi vorbea despre cuști de aur și trădări. Eu — despre muncă grea și răsărituri pe câmp.
Nu mi-am dat seama când m-am îndrăgostit.
Până într-o zi, când m-a sărutat — murdară de făină, mirosind a flori de câmp — în mijlocul pieței, sub privirile tuturor.
După o săptămână, mi-a cerut mâna:
— Vino cu mine. Îți voi construi casa visurilor tale. Vei avea totul.
Am ezitat.
De o parte era bogăția. De cealaltă — mama, bunica, pământul care mă ținea legată de rădăcini.
I-am cerut timp să mă gândesc.
Atunci a ieșit la iveală adevărul.
Bătrâna Agata mi-a șoptit într-o seară că Daniel nu era acolo din voința lui.
Se ascundea.
În oraș, era acuzat de fraude grave. Procese, scandaluri, amenințări. Averea lui putea dispărea oricând.
N-am crezut.
Dar în acea noapte l-am auzit vorbind la telefon:
— Mai suport mizeria asta puțin. După ce rezolv afacerile, dispar de aici.
„Mizerie”. Așa numea pământul nostru. Aerul nostru. Pe mine.
Am stat ascunsă, tremurând.
Dimineața a venit la mine, încrezător, cu inelul în buzunar.
Iar eu, în rochia mea veche, cu mâinile murdare de făină, i-am spus:
— Iartă-mă, Daniel. Ai greșit adresa. Aici sufletele nu se vând.
A tăcut.
Și apoi a plecat.
Pentru totdeauna.
Au trecut doi ani.
Am rămas în sat. Mi-am deschis o mică brutărie. Muncesc mult. Dar sunt fericită.
Îl mai văd câteodată la știri — îmbătrânit, învins. Averea lui s-a risipit.
Iar eu…
Eu coc pâine. Beau ceai la apus.
Și îmi respir libertatea, pe care nu ți-o poate lua nimeni.