După ce și-a pierdut soțul, Eva, în vârstă de 50 de ani, s-a întors la ferma părintească de la marginea satului Sfânturod, ca să-și crească singură cei doi copii. Anii petrecuți ca lunetist au transformat-o într-o femeie dură, dar dragostea pentru pământ a îmblânzit-o. Credea că a lăsat definitiv în urmă câmpul de luptă.
Însă liniștea nu a durat prea mult.
Vara a adus dimineți călduroase și zile lungi de muncă. Totuși, Eva găsea pace în ritmul vieții de la țară. Într-o dimineață senină, lucra la gardul dinspre vest. Mișcările ei erau precise, disciplinate – anii de armată nu dispăruseră fără urmă.
Zgomotul motorului se auzea abia-abia la început. Abia când deja duduia la marginea ogorului, Eva a ridicat privirea. Un bărbat cu barbă stufoasă și privire tăioasă stătea pe motocicletă. Pe vesta lui de piele se zărea un petic: „Lupii de Fier”.
Bărbatul a privit-o din cap până-n picioare. Eva simți greutatea acelei priviri și se încordă instinctiv. Bărbatul a pornit din nou motorul și a dispărut într-un nor de praf. Eva strângea în mâini stâlpul de gard, simțind un fior de neliniște în adâncul ființei.
Rămase nemișcată. Ceva nu era în regulă.
Privind în depărtare, scrutând dealurile, mintea ei analiza deja scenariile posibile.
Mai târziu, în acea după-amiază, fiica sa de șaisprezece ani, Loredana, a dat buzna gâfâind în grajd.
– Mamă! – a strigat ea. – Tanti Maria a sunat. A spus că niște motocicliști au întrebat de noi la benzinărie. Voiam să știe dacă terenul e al nostru.
Stomacul Evei s-a strâns.
– Au spus și de ce? – a întrebat încet.
Loredana clătină din cap.
– Nu. Dar păreau foarte serioși. Organizați.
– Unde e Marcel? – a întrebat Eva, gândindu-se la fiul ei de unsprezece ani.
– În spate, cu Max – răspunse Loredana.
Max, câinele ciobănesc australian, lătra agitat lângă cotețul găinilor. Eva duse mâna la șold, dar arma pe care o purtase odinioară nu mai făcea parte din viața ei de mult.
Îl zări pe Marcel ghemuit pe pământ.
– Mamă – spuse băiatul cu fața palidă –, trei motocicliști au venit pe drum. S-au oprit și s-au uitat lung la casă. Și Max s-a purtat ciudat toată dimineața, exact ca anul trecut, când râsul venea după găini.
Eva încuviință.
– Stați amândoi aproape de casă. Eu merg în oraș.
Singurul magazin agricol din Sfânturod era aglomerat, ca de obicei, dar în aer se simțea o tensiune. Când Eva a intrat, toate privirile s-au întors spre ea. Samuel, proprietarul, a înclinat serios din cap.
– Eva – a spus el în șoaptă, aplecându-se peste tejghea –, am auzit că Lupii de Fier se învârt pe lângă pământul tău. Se mișcă în sus, pe vale.
– Ce urmăresc?
– Fermieri, afaceri. Cine nu plătește, își poate pierde grajdul… sau ceva și mai rău.
Maxilarul Evei s-a încordat.
– Câți sunt?
– Zece-doisprezece. Sunt bine înarmați. Și… unii dintre ei au fost militari.
Clopoțelul de deasupra ușii s-a auzit. O văduvă de șaptezeci de ani, Maria, care trăise toată viața în Sfânturod, a intrat. Ținea un ziar împăturit.
– Trebuie să vezi asta – a spus Maria, desfăcând ziarul. Pe prima pagină era o fotografie neclară cu un bărbat – liderul Lupilor de Fier, cunoscut doar ca Șarpele.
Fața lui era brăzdată de cicatrici, iar privirea îi era glacială.
– Au preluat deja trei sate din nord. Săptămâna trecută au dat foc fermei familiei Toma pentru că nu au plătit – spuse Maria.
Mintea Evei lucra febril.
– Mulțumesc că m-ai anunțat. Dacă mai vezi sau auzi ceva, dă-mi de știre.
Când s-a întors acasă, Eva i-a găsit pe Loredana și Marcel aproape terminându-și treaba. Privirea Loredanei era încordată.
– Cât ai lipsit, o motocicletă neagră a trecut de două ori prin fața casei – spuse. – Ne urmăresc, nu-i așa?
Eva încuviință.
– Nu intrați în panică. Dar nici nu luați totul în joacă. Țineți-vă de programul obișnuit. Stați aproape de casă. Max să fie mereu cu voi.
În acea seară, Eva stătea pe verandă și curăța o pușcă veche. O cumpărase pentru coioți, dar acum trebuia să se gândească la altceva.
Mișcările mâinilor ei erau precise, aproape mecanice. Sunetul greierilor era acoperit de zgomotul propriilor gânduri. Privirea i se îndreptă spre grajd – mai exact, spre acel perete fals în spatele căruia ascunsese odinioară echipamentul de lunetist.
Avea încredere că nu va mai fi nevoie vreodată de ele. Dar acum simțea: se apropia momentul în care va trebui să rupă tăcerea.
Soarele era deja jos pe cer, lăsând umbre lungi peste câmp, când patru motocicliști s-au apropiat de poarta fermei. Praf gros se ridica în urma lor, iar motoarele rageau când au oprit.
Unul dintre ei se evidenția: era înalt, cu o cicatrice lungă pe obrazul stâng. Pașii lui erau încrezători, neliniștitor de siguri. Pe vesta de piele se putea citi clar: ȘARPELE, liderul bandei.
Eva ieși din casă. Postura ei era calmă, mișcările ferme. Se vedea că fiecare pas îi era calculat.
– Frumoasă fermă – rosti Șarpele cu o voce răgușită, batjocoritoare. – Ar fi păcat să i se întâmple ceva.
– Teren privat – răspunse Eva sec. – Mergeți mai departe.
Șarpele zâmbi, dar zâmbetul lui era rece ca vântul de început de primăvară.
– Cred că nu m-ați înțeles, doamnă. Vorbim de protecție. Să zicem… cinci mii de forinți pe lună și ne asigurăm că ferma ta… nu pățește nimic.
– Nu mă interesează – replică Eva cu calm.
Zâmbetul îi dispăru de pe chip.
– O să devină interesant dacă refuzi. Întreabă-i pe Toma.
– Ți-ai spus partea – zise Eva. – Acum plecați de pe terenul meu.
Privirea Șarpelui se îngustă.
– Ai o săptămână. Apoi lucrurile vor deveni imprevizibile – mârâi el, urcă pe motocicletă și plecă împreună cu ceilalți.
Cum sunetul motoarelor s-a pierdut în depărtare, Eva a inspectat perimetrul fermei. Urme de pași și roți în praf – nu erau golani de stradă. Acești bărbați erau antrenați.
În acea seară, Eva a dat telefoane. Mai întâi Mariei, apoi lui Toni – fostul ei partener de vânătoare – și altor câțiva vecini de încredere. S-au adunat în grajd.
– Șeriful e inutil – spuse Toni. – E pe statul lor de plată.
– Atunci suntem singuri – încuviință Maria.
Eva a întins pe masă pușca veche de lunetist și câteva hărți de luptă pe care le făcuse cu ani în urmă, cu zona.
– Dacă vin, n-o să le fie ușor să ia pământul.
În următoarele trei zile, Sfânturod s-a schimbat.
A devenit o fortăreață.
Oamenii au întărit gardurile, au construit posturi de observație, au trasat rute de evacuare prin spate. Loredana și Marcel au învățat de la Eva manevre tactice de bază.
– Aici nu contează ce vârstă ai – spuse Eva. – Cine poate, ajută. Și voi puteți.
Copiii au luat totul în serios. Loredana se antrena cu o bâtă de baseball, Marcel îl învăța pe Max semnale de avertizare.
Când Lupii de Fier s-au întors, a fost chiar înainte de răsărit.
Douăzeci de motocicliști s-au strecurat pe șoseaua principală. Se mișcau în formații tactice, ca niște soldați. Eva îi privea de pe pod, unde amenajase un post de observație temporar.
Pușca stătea nemișcată, în timp ce ea șoptea în radio:
– Toată lumea să rămână pe poziții. Stați ascunși.
Vocea lui Șarpele a străpuns liniștea zorilor:
– Aveți o ultimă șansă. Dați-ne terenul și vă lăsăm în pace.
Răspunsul Evei a fost un singur foc precis. Glonțul a lovit motorul lui Șarpele. Scântei și fum au ieșit din vehicul, iar membrii bandei s-au împrăștiat.
– Jocul a început – a șoptit Eva.
Următoarea oră a fost un amestec de haos și precizie. Eva a neutralizat pe rând vehiculele, în timp ce aliații ei își apărau pozițiile.
Până și Loredana a luat parte: a alungat un intrus de la grajd.
– Dispari de pe ferma noastră! – a strigat, lovind cu precizie brațul unui motociclist.
Dimineața se lumina încet. Lupii de Fier s-au retras. Jumătate dintre motociclete au fost abandonate, unii au fost răniți. Șarpele, dintr-un pickup negru, a privit înapoi spre Eva.
Privirea lui era furioasă.
– Nu s-a terminat – a strigat.
Eva știa că avea dreptate. Lupii de Fier aveau să se întoarcă cu întăriri. Dar știa și că au fost subestimați.
Nu atacaseră doar o familie. Atacaseră o comunitate care nu renunța.
În timp ce inspecta pagubele printre ruinele fermei și organiza apărarea următoare, Eva știa: nu mai era doar despre pământul ei.
Era o luptă pentru trecutul construit de părinții ei. Pentru viitorul pe care voia să-l lase copiilor săi.
Și nu avea de gând să piardă.
Lupii s-au întors.
De data aceasta erau treizeci.
Aveau arme mai grele, motociclete mai rapide, și în ochi le ardea dorința de răzbunare. Cerul de deasupra Sfânturodului părea mai întunecat, aerul era tensionat. Satul era pregătit – dar toți știau că nu va fi ca prima confruntare.
Eva stătea în foișorul de lângă grajdul central. În mâini avea din nou pușca de lunetist – o prelungire firească a trupului ei. Privirea îi cerceta orizontul, dar nu se baza doar pe ochi – instinctele îi erau ascuțite.
– Toată lumea e pe poziții? – întrebă prin radio.
– Aici Toni – se auzi o voce cu bruiaje. – Șanțul din nord e gata.
– Maria la raport – spuse o altă voce. – Totul baricadat în jurul silozurilor din sud.
– Loredana și Marcel? – întrebă Eva.
– Suntem în spatele cotețului de găini – răspunse Loredana. – Max e cu noi. Așteptăm semnalul.
Și atunci au sosit.
Urletele motoarelor au umplut noaptea. Lupii de Fier n-au ezitat – s-au răspândit în jurul terenului și au atacat simultan din mai multe direcții. La gardul din est a izbucnit un incendiu – evident, o diversiune.
– Nu vă mișcați! – ordonă Eva. – Trageți doar când sunteți siguri de țintă.
Explozile au zguduit noaptea. Flăcările luminau silozul cu porumb. Dar sătenii au rezistat.
Eva se mișca precum o umbră. De pe acoperiș în curte, apoi prin tunelurile subterane săpate cu câteva săptămâni înainte. Fiecare gest avea un scop. Pușca lovea din nou și din nou – nu erau lovituri letale, ci paralizante, pline de mesaj.
Acesta nu era un loc care putea fi cucerit ușor.
Loredana și Marcel deveniseră curieri. Duceau mesaje, aduceau arme, distribuiau apă. Aveau fețele pline de praf, hainele murdare, dar ochii le ardeau de determinare.
– Marcel, adu-i lui Toni niște cartușe! – strigă Eva.
– Imediat! – răspunse băiatul, iar Max lătră scurt, ca și cum ar fi înțeles.
Lupii de Fier aveau avantaj numeric, dar le lipsea ceea ce Eva avea: strategie. Unii motocicliști au intrat pe câmpuri minate, alții au fost opriți de capcane – șanțuri cu ulei, foc încrucișat, siluete false din lemn.
Atacul s-a destrămat încetul cu încetul.
Pe măsură ce se crăpa de ziuă, Lupii de Fier erau tot mai dezorientați. Se retrăgeau, se căutau unii pe alții, dar coordonarea dispăruse. Prin perdeaua de fum și praf, Eva l-a zărit pe Șarpe stând singur în mijlocul ogorului. Motocicleta îi era avariată, piciorul rănit.
Eva nu s-a grăbit. Se apropie de el încet.
Îi îndreptă arma spre piept. Soarele răsărea în spatele ei, scăldând totul într-o lumină aurie. Stătea acolo ca o războinică străveche – nu înfrântă, ci pe deplin prezentă.
– S-a terminat – spuse ea încet.
Mâna lui Șarpe tremura. A scăpat un cuțit care a căzut în praf.
– Crezi că asta contează? – scuipă el cuvintele. – Noi suntem doar începutul. Vor veni și alții după noi.
– Atunci îi aștept și pe ei – răspunse Eva, făcând semn către sătenii care ieșeau din șanțuri, după baricade, din adâncul grajdurilor. Erau murdari, epuizați – dar victorioși.
– Ai venit pentru pământul meu. Pentru familia mea. Pentru satul meu. Acum plătești prețul – spuse Eva și făcu semn.
Bărbatul a fost dezarmat. Lupii de Fier au fost înconjurați, mulți s-au predat. Răniții au fost tratați, incendiile stinse.
Până ce soarele s-a ridicat deasupra cerului, Sfânturod era salvat.
Eva stătea în mijlocul ogorului, alături de cei doi copii ai săi. Pământul de sub picioare era sfâșiat, grajdurile avariate, dar inimile le erau pline de speranță.
– Mamă – spuse Loredana, cu un respect tăcut –, acum suntem în siguranță?
Eva privi spre fiica ei. Îi strânse mâna.
– Acum da. Dar dacă se vor întoarce, noi vom fi aici. Împreună.
Și asta făcea diferența. Lupii veniseră singuri. Ei și-au apărat pământul ca o comunitate.
Aceasta nu era doar povestea luptei unei femei.
Era rezistența unui sat împotriva întunericului.
O mamă care s-a întors pe pământul strămoșesc, nu doar cu un tractor și cu copiii săi, ci cu trecutul, cu credința și cu hotărârea de neclintit. O mamă care a dovedit că:
Nu poți încolți un prădător fără să te aștepți să lupte. Iar dacă totuși o faci, mai bine roagă-te să nu muște înapoi.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.