Nu pot să cred că Matei a plecat pentru totdeauna. Nu se poate. Doar s-a supărat din cauza dezordinii din apartament, pe care eu am provocat-o. Cu siguranță am greșit când i-am rupt și tăiat toate lucrurile. Matei se va liniști și se va întoarce acasă. Suntem o familie, până la urmă. Și acum urmează să avem un copil. Cum să vorbim despre divorț? Prostii.
Ca să nu mă cufund în autocompătimire și depresie, încep să fac curat prin apartament. Îmi interzic să mă gândesc la scandalul cu soțul meu și la cererea de divorț. Cu siguranță eu și Matei ne vom împăca, iar agitația asta inutilă nu face decât să-i dăuneze copilului.
Reușesc să mă detașez de gândurile rele. Mă cufund complet în treburile casnice. Adun lucrurile distruse ale lui Matei, mătur cioburile. Se adună câteva saci mari de gunoi. După aceea, intru pe magazinul online de unde Matei își comandă de obicei haine și îi cumpăr altele noi: costume, cravate, blugi, tricouri. Curierul le va aduce în câteva zile.
E deja târziu, trecut de miezul nopții, dar mă apuc totuși să gătesc cina. Fac carne la cuptor, așa cum îi place lui Matei, și legume la grătar – preferatele lui. E unu și jumătate. Matei nu e acasă. Bine. Nu-l sun, să stea la hotel dacă vrea. Mâine sigur se întoarce.
Dar a doua zi, Matei nu vine. Împing panica deoparte și continui să-l aștept. Ca să-mi ocup timpul, scot albumele foto și răsfoiesc pozele de la nuntă. Arătăm atât de fericiți și îndrăgostiți. Am avut o nuntă foarte frumoasă, exact cum mi-am visat. Apoi am fost în luna de miere pe insule tropicale. Două săptămâni în care nu ne-am despărțit nicio clipă. Am crezut că fericirea noastră va fi fără sfârșit.
Când vine seara și Matei tot nu apare, devine tot mai greu să țin panica departe. Cu fiecare gând că divorțul e real, simt cum mi se zbârlește pielea pe ceafă. Nu pot pricepe, e de necrezut. Mintea mea pur și simplu refuză să accepte ideea divorțului. Nu, asta nu se poate întâmpla.
Luni îmi dau seama că trebuie să mă distrag cât mai mult, altfel o iau razna de la atâta așteptare chinuitoare. Gătesc din nou pentru Matei. Lucrează azi, probabil vine pe la nouă. Fac borș și câteva salate dintre preferatele lui. Privesc constant ecranul telefonului, în așteptarea unui mesaj de la Matei. De obicei, îmi scria în timpul zilei. Dar acum e liniște de două zile.
După ce sting focul la aragaz, ca să nu cad pradă panicii, merg la un salon de înfrumusețare pentru câteva tratamente. După salon, mă răsfăț cu o sesiune de cumpărături. Orice, numai să nu mă mai gândesc la absența îndelungată a lui Matei și la cererea lui de divorț. Ecranul telefonului rămâne gol. Niciun mesaj, niciun apel pierdut de la el.
Mi se strânge inima de frică. Nu-mi vine în minte nimic mai bun decât să-mi sun prietenele și să le propun să ne vedem. Toate sunt necăsătorite, așa că au timp liber după serviciu. Din grupul nostru de la facultate, eu am fost singura care s-a căsătorit la douăzeci de ani. Celelalte fete s-au concentrat pe carieră.
Răspund câteva dintre ele la invitația la cafea. Sunt libere și nu au planuri pentru seara de după muncă. Paula, Miruna și Cosmina ajung aproape în același timp. Toate sunt puțin obosite după ziua de lucru, dar pline de energie și entuziasm. Împărtășesc cu nerăbdare noutățile. Paula a primit o promovare, Miruna a fost în vacanță în Argentina, iar Cosmina și-a cumpărat un apartament.
— Ce e nou cu tine, Iulia? întreabă Miruna. Doar nu spune că ești tot cloșca de serviciu.
— Sunt cloșcă, răspund eu.
Fetele mă mai tachinează uneori pentru că am devenit gospodină și m-am dedicat soțului. Gen, de ce ai mai studiat la Universitate? Ca să-i servești unui bărbat? Ele nu au avut bărbați serioși în viața lor și nu înțeleg cum e să iubești cu adevărat și să fii iubită. Cosmina a locuit șase luni cu un tip, dar s-au despărțit. Miruna a avut multe aventuri în timpul facultății, dar n-au dus nicăieri. Acum e concentrată pe muncă și nu mai e interesată de relații. Iar Paula are niște pretenții uriașe. Are chiar și o listă de criterii pe care trebuie să le îndeplinească un bărbat ca să o intereseze. Nici nu știu dacă există un astfel de bărbat în realitate.
Nu le spun prietenelor mele despre sarcină și despre perspectiva divorțului de Matei. Nu vreau întrebări inutile, milă și compasiune. În plus, poate nici nu vom divorța. Nu cred că Matei se gândește serios să mă părăsească acum, când sunt însărcinată.
— Gata, fetelor, eu trebuie să plec acasă. E deja târziu.
— E abia unsprezece! protestează Paula.
— E foarte târziu pentru o femeie măritată.
„Oh, ce, Matei nu poate dormi fără tine?” râde Miruna.
„Sper că nu poate.”
Fetele își rostogolesc ochii simultan.
„Ne-ai adus la cafenea și tu ești prima care pleacă,” spune Cosmina.
„Pentru că trebuie să fiu cu soțul meu.”
„Și noi trebuie să lucrăm devreme mâine, dar iată că încă stăm aici.”
„Nu, fetelor, trebuie să plec acasă,” scot repede bani din portofel și îi las pe masă pentru comanda mea. „Mulțumesc că ați acceptat să ne vedem.”
„Oh, daaaa, bine,” răspunde Miruna cu un aer trist. „Rămânem încă puțin.”
„Da, voi rămâneți.”
Ca să evit noi încercări de a mă ține acolo, mă grăbesc spre ieșirea din cafenea. Afară, sun un taxi și aștept mult timp să vină mașina. Mă terorizează ideea de a ajunge acasă. Mă terorizează să intru în apartament și să nu-l văd pe Matei acolo.
El trebuie să fi revenit, nu-i așa? Nu poate să locuiască atât de mult timp la hotel!
„Ce dacă nu e la hotel, ci cu vreo fată?” îmi trece un gând otrăvitor prin minte. Îl resping repede. Nu, asta e imposibil. Matei nu mă înșeală. A spus el însuși și eu îl cred.
Dar când pătrund în apartament și sunt întâmpinată de o tăcere apăsătoare, degetele îmi tremură și lacrimile mi se adună în gât. Încep să înțeleg încet că divorțul nu este ceva efemer. Divorțul este acolo, aproape sub ochii mei.
Lacrimile curg pe fața mea, nu le pot opri. Îmi sprijin fruntea de perete în dormitor și plâng în liniște. Refuz să accept această realitate, este imposibil. Totuși, cu cât plâng mai mult, cu atât simt mai intens singurătatea. Mă cuprinde, mă pătrunde până în adâncul sufletului.
Matei a plecat. Matei m-a lăsat singură.
De câteva ori îmi lovesc capul de perete. Apoi mă las pe jos și îmi aduc picioarele la piept. Strig în lacrimi, legănându-mă înainte și înapoi. Visez că ușa apartamentului se va trânti și Matei va intra. Dar aud doar tăcere. Pare că mă bate joc de mine, că mă provoacă.
Cumva, găsesc puterea să mă târăsc până la calculator. Mă loghez în contul meu de pe site-ul serviciilor guvernamentale și văd o notificare că Matei a depus cererea de divorț împotriva mea. Trebuie să confirm.
Tremur ca o frunză de plop. Mă cuprinde durerea, panica, frica, groaza. O picătură fierbinte de transpirație alunecă pe coloana mea vertebrală. Timpanele îmi pulsează: „Matei a plecat pentru totdeauna, Matei a plecat pentru totdeauna.” Îmi acopăr gura cu palma pentru a reprima țipătul care iese din mine.
Asta e sfârșitul. Acesta este adevăratul sfârșit.
Cu degete tremurânde, confirm divorțul. Și în acel moment, parcă un întrerupător se aprinde în mintea mea. De la iubire la ură.