Biserica Sfântul Mihail era cuprinsă de o durere grea, aproape palpabilă. Aerul părea mai dens decât de obicei, înecat de mirosul dulceag al tămâii, amestecat cu aroma lemnului vechi, a ceară topită și a pietrei reci. Lumina care pătrundea prin vitraliile colorate se frângea în umbre tremurătoare pe podeaua de piatră, dar nu putea alunga întunericul care se așternuse în sufletele celor prezenți.
Clopotele băteau rar, solemn, iar sunetul lor pătrundea până în piepturile îndoliate, vibrând odată cu bătăile inimilor frânte. Plânsul înăbușit al mulțimii se împletea cu dangătul clopotelor, de parcă însăși biserica jeluia sufletul pierdut.
Ana stătea lângă sicriul soțului ei, Rareș. Îmbrăcată în negru, cu chipul sfâșiat de o durere pe care nici lacrimile nu mai reușeau s-o exprime, ținea strâns în brațe pe fetița lor de doi ani, Sofia. Micuța se zbătea în îmbrățișarea mamei — fața-i roșie, umflată de plâns, strălucea de lacrimi neconsolate. Nu înțelegea ce se petrece. Tot ce știa era că tăticul ei era acolo, în acea cutie mare de lemn… și că nu se mai întoarce.
Ana se aplecă, încercând s-o liniștească cu vorbe blânde, tremurate, dar Sofia nu se oprea. Ochii ei mari, plini de inocență, priveau fixați capacul lustruit al sicriului unde zăcea trupul nemișcat al lui Rareș.
— Tati! Tati! — plângea micuța, arătând cu degețelul spre sicriu.
Ana înghiți cu greu — un nod amar i se urca în gât, sufocându-i respirația. Sub voal, mâinile i se încleștau pe marginea rochiei, degetele albe de tensiune. Și atunci…
S-a întâmplat ceva.
Ceva ce nimeni din biserică nu putea explica, nici măcar în șoapte.
Sofia își întinse mânuțele spre sicriu, iar glasul ei firav, dar insistent, străpunse tăcerea:
— Tati zice… că nu trebuie să plângi, mami.
Într-o clipă, privirile tuturor s-au întors spre copilă. Murmurul slujbei s-a stins, iar un fior rece a trecut prin mulțime. Cuvintele micuței păreau ieșite de nicăieri, rostite cu o claritate care n-avea ce căuta pe buzele unui copil de doi ani.
Ana, cu vocea sugrumată, o strânse mai aproape.
— Ce-ai spus, puiul meu?
Fetița clătină din cap și, cu ochii mari, privi din nou spre sicriu.
— Tati a zis că nu e rece… și că trebuie să mergem acasă. A zis că e lumină acolo… și că ne iubește.
O femeie din spate scăpă o iconiță din mână, iar un bărbat își făcu cruce, șoptind rugăciuni cu buzele tremurânde. Preotul făcu un pas în față, dar rămase tăcut, cu ochii fixați pe copil.
Ana era împietrită. Nu visa. Nu delira. Nu era halucinație. Fetița vorbea clar, cu o convingere care depășea cu mult înțelesul vârstei ei. Ochii Lucăi nu mai erau plini de lacrimi, ci străluceau de o lumină pe care nimeni n-o putea explica.
— A zis că e în spatele meu… și că mă ține de mână, — adăugă Sofia încet, ca o șoaptă în mijlocul bisericii mute.
Ana se întoarse brusc. Nimeni. Doar aerul greu și umbrele lumânărilor care se jucau pe pereți. Dar atunci… a simțit-o. O atingere blândă, caldă, pe umărul stâng. O senzație familiară, imposibil de confundat, care i-a topit sufletul.
Nimeni nu putea înțelege. Dar ea știa.
Și-a dus mâna peste umăr, acolo unde simțise atingerea, și a izbucnit în plâns. Dar nu mai era un plâns de durere. Era un plâns de eliberare. De alinare. De pace.
Oamenii din jur se uitau cu teamă, cu uimire, cu mirare. Unii își ștergeau ochii, alții îngenuncheau. Preotul a început din nou rugăciunea, dar de data aceasta, parcă mai blând, mai împăcat.
Ana și-a lipit obrajii de părul Sofiei și a închis ochii. Pentru prima dată în zile întregi, un zâmbet slab, dar sincer, i-a înflorit pe buze.
— Tati a plecat… dar e aici. Mereu. Nu vezi? — a șoptit Sofia, obosită, sprijinindu-și căpușorul pe pieptul mamei.
Și da, poate că Rareș nu mai era acolo. Dar niciodată nu va fi pierdut. Și uneori, chiar dacă nu-i vedem… cei pe care-i iubim nu pleacă cu adevărat niciodată.