Familia Lascu trecea de mulți ani printr-o perioadă grea. Olga Serafina, profesoară de limba română cu peste 20 de ani la catedră, și soțul ei, Petru, un bărbat cum rar mai întâlnești în ziua de azi — devotat, calm și atent — încercaseră ani la rând să devină părinți. Făcuseră tot ce le stătuse în putință. Spital după spital, tratamente scumpe, leacuri băbești, rugăciuni la mănăstiri, ba chiar și un pelerinaj în Ierusalim, sperând că poate acolo, în Ţara Sfântă, se va întâmpla minunea.
Petru i-a fost mereu alături. N-a reproșat nimic, n-a dat înapoi. Din contră, o susținea pe Olga în fiecare drum, în fiecare încercare. Dar anii treceau, iar vestea cea bună întârzia. Așa că, într-o seară de toamnă, s-au privit în ochi și au înțeles că poate destinul lor e altul. Au decis să adopte. Și nu unul, ci două suflete de copil, pentru că așa simțeau amândoi — că inima le e destul de mare pentru doi.
S-au interesat, au făcut dosare, iar în județul vecin, la un orfelinat mic, aflaseră că erau două fetițe disponibile pentru adopție. Plini de speranță, strângeau bagajele când, pe neașteptate, Olga a simțit o greață puternică doar la mirosul de chiftele proaspăt prăjite. A fost prima dată când Petru a văzut-o palidă și amețită.
A amânat plecarea, a urcat-o în mașină și au plecat la policlinică. Și acolo — șocul vieții lor. Olga era însărcinată! Nu la început, ci deja în săptămâna a 16-a. Petru a sărit de bucurie prin recepție ca un adolescent îndrăgostit. Aproape că a dărâmat un stand de pliante, iar oamenii din jur se uitau mirați. Dar el nu mai avea rușine de nimeni. Era cel mai fericit om de pe planetă.
De atunci, totul s-a schimbat. Petru nu mai cumpăra nimic fără să verifice etichetele. Numai bio, fără E-uri, fără coloranți. Iar Olga, deși trecută de 40 de ani, era în culmea fericirii.
Și cum bucuriile mari nu vin niciodată singure, peste câteva săptămâni, la control, au mai primit o veste. Nu așteptau un copil… ci doi. Gemenii pe care îi doriseră cândva de la orfelinat, aveau să le vină în brațe de la Dumnezeu. Sarcina nu a fost ușoară. Olga a petrecut multe zile la pat, iar Petru a învățat să gătească, să spele, să se ocupe de toate. Dar fiecare clipă grea a meritat.
Au venit pe lume două fetițe superbe. Le-au botezat Caterina și Ana, în cinstea bunicilor. Crescuseră sănătoase, vesele, luminoase. Deși semănau leit la chip, firea le era complet diferită.
Caterina era activă, neliniștită, pasionată de înot de performanță. Era mereu în centrul atenției, iar băieții roiau în jurul ei. Pe Andrei îl cunoscuse la un concurs. Calm, sincer și cu o privire blândă, o cucerise repede. Familia îl plăcea, iar logodna lor fusese o adevărată sărbătoare în sat.
Ana, în schimb, era opusul. Iubea liniștea, cărțile, plimbările prin pădure. Nu avea mulți prieteni, dar era legată profund de sora ei. În bucătărie făcea adevărate minuni din nimic. Mai mult, avea grijă de toate animalele rănite găsite prin grădină sau pe marginea drumului. Câini, pisici, păsări, chiar și un arici speriat. Cel mai bun prieten al ei era Grom, un ciobănesc imens primit cadou de ziua ei. Cândva un pui pufos, acum un uriaș blând care o păzea peste tot.
Deși rasa lui inspira forță și severitate, Grom era cel mai blând suflet. Nu lătra agresiv, nu proteja teritoriul, dar o iubea pe Ana necondiționat. Andrei glumea adesea cu el:
— Nu e momentul acum, prostănacule! — râdea el, iar câinele dădea vesel din coadă.
Dar într-o zi… nimeni nu avea chef de glume. Caterina și Andrei depuseseră actele pentru cununie. Era ziua în care trebuiau să stabilească meniul la restaurant. Ana, pricepută în bucătărie, mergea cu ei. Andrei urcase deja în mașină, când Grom, calmul de obicei, a început să muște roțile, să zgârie caroseria, lătrând cu disperare. Petru a încercat să-l liniștească, dar câinele părea posedat.
— L-ai răsfățat prea tare! — râdea Caterina, fără să știe că era ultima ei glumă.
Ana a simțit un fior, dar de dragul surorii, a zâmbit și a plecat. Grom a urlat lung, prelung, iar Petru a înghețat. Niciodată nu-l văzuse așa.
Pe drum era soare, vreme bună, asfalt uscat. Nimic nu prevestea nenorocirea. Într-o curbă, o basculantă încărcată cu bușteni a derapat. Șoferul, un bărbat în vârstă, n-a mai putut redresa mastodontul. Camionul s-a prăbușit peste mașina în care erau Caterina, Andrei și Ana.
A urmat iadul. Sirene, pompieri, ambulanțe, poliție. Caterina și Andrei au murit pe loc. Ana, grav rănită, a fost dusă de urgență la spital. Intrase în comă profundă.
Petru nu a plecat din spital două zile. Se plimba ca un leu în cușcă pe holul secției de reanimare. În tot haosul, Grom lipsea. Câinele stătea nemișcat la poartă, refuzând mâncarea, urlând în somn.
În ziua înmormântării, Petru s-a întors acasă. Când a deschis poarta, Grom s-a repezit spre el, trăgându-l cu disperare de haină spre poartă.
— Ce e, băiete? Ce vrei?
Atunci a înțeles. L-a urcat pe Grom în mașină și au mers la spital. Portarul a protestat, dar Petru l-a ignorat. În fața salonului, Grom s-a așezat, apoi a început să scoată un urlet sfâșietor.
O asistentă a ieșit:
— Nu știu cum să vă spun… fata… a deschis ochii o clipă… a mișcat degetele.
— Pot să intru?
— Nu… dar el… poate.
Doctorul a aprobat. Grom a intrat atent. S-a apropiat de pat, și-a pus botul pe mâna Anei și a gemut încet. Ana a deschis ochii.
— Grom…
Petru a izbucnit în plâns. Medicii nu-și explicau. Din ziua aceea, Ana a început să se trezească.
A durat luni până s-a refăcut. Nu-și amintea accidentul, dar prima întrebare a fost:
— Ea… a fost mai bună decât mine, nu-i așa?
Petru i-a mângâiat părul:
— Amândouă ați fost luminile noastre.
Anii au trecut. Ana a rămas cu un gol în suflet, dar în fiecare dimineață își spunea în gând: „Trăiesc pentru amândouă.”
Iar seara, când stelele apăreau, se așeza lângă mormântul Caterinei, cu un buchet de margarete:
— Mulțumesc că m-ai lăsat să rămân.
Și Grom, loial, se întindea lângă ea… ca întotdeauna.