„Poate că-i e foame”, a murmurat Iulia Antonescu, simțind milă pentru copil. După ce a aruncat o privire la ceasul mare din sufragerie și a realizat că soții nu se vor întoarce prea curând, a ieșit afară.
„Cum te cheamă?”, a întrebat ea blând, adresându-se băiatului care privea strada.
„Vasile”, a răspuns el, aruncând o privire precaută de sub bretonul său dezordonat.
„Atunci, Vasile, vino cu mine. Am să-ți dau o plăcintă proaspătă cu mere”, i-a oferit ea, iar băiatul a urmat-o fără ezitare. Stomacul îi horea toată ziua — nu mâncase nimic.
În bucătărie, Iulia Antonescu a tăiat cu grijă o felie generoasă de plăcintă și a așezat farfuria în fața băiatului înfometat.
„E atât de delicioasă!”, a exclamat Vasile în timp ce mușca cu poftă din aluatul moale.
„Mama mea făcea o plăcintă la fel.”
„Și unde este mama ta acum?”, a întrebat femeia blând. Băiatul a ezitat, a încetat să mestece și a lăsat ochii în jos.
„Am căutat-o mult timp… a dispărut”, a șoptit el.
„Mănâncă, mănâncă”, l-a încurajat Iulia cu blândețe. „O vei găsi. Sunt sigură.”
În acel moment, ușa de la intrare a scârțâit, iar Vlad și Luiza au intrat în casă. Iulia s-a crispat la sunetul pașilor lor.
„Și pe cine avem noi aici ca oaspete?”, a întrebat Vlad surprins, privind în bucătărie. Ochii i s-au mărit când l-a văzut pe băiat.
„Pe cine ai adus în casă, Iulia?”, a întrebat el sever.
„Acest copil își caută mama. Îi era foame, așa că am decis să-l hrănesc”, a răspuns menajera calm, ridicând din umeri.
„Deci acum hrănești vagabonzi la întâmplare? Părerea noastră nu mai contează?”, a protestat stăpânul casei.
Auzind acele cuvinte, Vasile a început să plângă.
„Mă duc”, a murmurat el, așezând felia de plăcintă pe jumătate mâncată înapoi pe farfurie.
Luiza fusese întotdeauna mai blândă decât soțul ei. Uneori, Vlad o certa pentru că era prea bună, dar nu reușise niciodată să o schimbe.
„Locuiesc cu bunicul meu, dar e rău. Mereu țipă la mine, și uneori mă lovește. Am fugit”, a mărturisit Vasile, scoțând o fotografie îngălbenită din buzunarul pantalonilor săi vechi și rupți.
„Aceștia sunt părinții mei. Locuiam împreună”, a spus băiatul, ștergându-și lacrimile în timp ce le întindea fotografia cuplului.
Luiza a înghețat când a luat fotografia în mâini… Era fiica lor, Maria!
„Uite, Vlad, e fata noastră!”, a gâfâit ea, tremurând în timp ce îi dădea fotografia soțului.
Vlad a privit poza, uimit.
„Vasile, cum ai făcut rost de fotografia asta?”, a întrebat el.
„Am luat-o de la bunicul. Pe spate era o adresă, așa că am venit aici. M-am gândit că poate mama mea locuia aici”, a explicat băiatul pe măsură ce s-a calmat.
„Bunicul spune mereu că mama mea era ca o cucuvea care m-a abandonat. Dar eu nu-l cred!”
„Nu se poate… pur și simplu nu se poate”, repeta Luiza, amintindu-și cum fiica lor, Maria, fugise odată cu un țigan pe nume Manole. Ani de zile, nu au auzit nimic — până când s-a întors, doar pentru a fi implicată într-un accident la scurt timp după aceea. Acea zi se transformase într-un coșmar, și de atunci locuiau singuri în conacul lor mare.
„Și tatăl tău?”, a întrebat Vlad.
„A murit. A fost înmormântat acum șase luni”, a spus Vasile printre lacrimi.
Cuplul a fost uimit. Își găsiseră nepotul! Obosiți de singurătate, au decis să-l păstreze.
„Știi ceva, micuțule? Hai să te ducem în camera ta”, spuse cu căldură Liuza.
„O să vină mama mea?” întrebă Vasile.
„Mama ta este acum alături de tatăl tău”, răspunse ea cu tristețe.
După un timp, cuplul a finalizat actele de adopție. Bunicul nu s-a opus când a aflat că nepotul său va fi îngrijit de oameni bogați și cu suflet mare.
Iulia Antonescu era în culmea fericirii. Datorită acelui moment de bunătate, stăpânii casei își găsiseră din nou fericirea. Cu timpul, Vasile nu mai era un copil flămând și zdrențăros. A devenit un băiat bine îmbrăcat, manierat și, cel mai important, parte dintr-o familie iubitoare.