— Lusia, cred că tocmai am călcat o pisică… — am șoptit răgușit în telefon.
— Și? — a răspuns ea calm.
— Cum adică „și”? Ce fac acum?!
— În primul rând, ieși din mașină și vezi dacă mai trăiește.
Am înghițit în sec. Curtea părea pustie, aerul era dens, ca înaintea unei furtuni, și mirosea a teamă, a metal și a fum. Am deschis ușa cu grijă și, fără să cobor, m-am aplecat să mă uit sub mașină. Un ghem mic și cenușiu, tremurând și cu ochii larg deschiși, zăcea chiar sub roata din față. Trăia.
— Respiră, Lusia… E vie. Ce fac acum?
— Du-o la clinică. Oricum mergeai acolo. Dar grăbește-te, te rog.
Am scos pisica cu grijă de sub mașină. Nu se opunea, doar respira greu. Am pus-o într-o cutie de pantofi de pe jos și am pornit în goană, fără să mă uit la vitezometru.
Până la clinică sunt de obicei 30 de minute. Dar nu în acea zi. Pentru că acea zi nu era una obișnuită. Parcă viața însăși hotărâse să-mi dea un test.
În portbagaj era deja un câine bătrân, maidanez, pe care vecinii de la țară m-au rugat să-l duc la aceeași clinică. Spuseseră că e mai bine să-l adoarmă „ca omul”, decât să-l lase să sufere. Am acceptat fără prea multă gândire.
Și acum, pe lângă câine — și pisica.
Zburam pe șosea ca în transă. În cap îmi răsuna o singură întrebare:
„Ce zi e asta? Ce absurditate?”
La recepție nu era nimeni. Am intrat val-vârtej cu cutia în brațe, ca și cum aș fi venit cu soția în travaliu, iar medicul a preluat imediat animalul.
— Cum e? Ce are? mă învârteam agitat pe hol.
— Trebuie să-i facem o radiografie, a dat din cap asistenta. Pare că nu e nimic grav, dar să ne asigurăm.
Cincisprezece minute păreau o veșnicie. Pășeam înainte și înapoi, mă uitam la pereți, la tavan, la afișele cu pisici și câini de rasă. Dar în interior… mă rodea vinovăția. Aș fi putut fi mai atent. Aș fi putut merge mai încet. Aș fi putut… orice. Mă simțeam vinovat.
În cele din urmă, a ieșit medicul:
— Are o fractură. Dar o să trăiască. E nevoie de o operație simplă. Dacă sunteți de acord, o facem chiar azi. O lăsați la noi?
Am dat din cap. Și atunci mi-am amintit de câine. Am alergat la mașină. Liniște. Niciun sunet. Portbagajul s-a deschis cu un trosnet. Din întuneric mă priveau doi ochi. Trăia.
— Iartă-mă… Rezolvăm acum, i-am șoptit.
Am alergat din nou în clinică și am prins alt medic, o femeie mai în vârstă.
— Mai e un câine. Lovit. Au zis să-l… să-l adoarmă. Picioarele din spate…
Nu a zis nimic. Și-a pus o pelerină peste halat și m-a urmat.
Am deschis portbagajul. S-a uitat la câine, apoi la mine. Privirea ei era pătrunzătoare.
— Sunteți nebun? Cine a spus că trebuie adormit? Da, nu-și va mai folosi picioarele din spate. Dar poate trăi. Am salvat cazuri mai grave. Duceți-l înăuntru.
Am dat din cap. Fără să obiectez. Medicul a spus „va trăi”. Asta era suficient.
Seara, am intrat în casă ca o vijelie. Lusia s-a întors mirată de la aragaz:
— Ce-ai pățit, Slavă?
Am trecut pe lângă ea, am mers în dormitor și am scos o carte veche. Între pagini erau ascunși niște bani. Visul. Motocicleta. Nu mai conta.
— Slavă?! Ce se întâmplă?
— Vor trăi! am strigat. Amândouă!
— Cine? Ai înnebunit?
— Îți explic mai târziu!
Le-am luat acasă. Pe pisică am numit-o Molly. Pe câine — Raya. Am trecut prin tot: perfuzii, nopți nedormite, recuperare.
Lusia a spus atunci simplu:
— Dacă sunt cu noi, ne descurcăm.
Și s-a descurcat. O hrănea blând pe Molly, o învelea pe Raya. Am plâns împreună când Molly a făcut primii pași. Am râs când Raya alerga prin curte în căruciorul ei pentru câini paralizați.
Au trecut cinci ani. Ele nu sunt doar animale. Sunt familie.
Azi am intrat în casă și mirosea a prăjituri. Lusia m-a îmbrățișat pe la spate, strâns. Tremura.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat, întorcându-mă.
— Vom avea un copil… a șoptit, punând mâna pe burtă.
N-am înțeles imediat. Apoi… am înțeles.
Am 40. Ea — 37. Ne-am tot străduit. Aproape că ne-am resemnat. Aproape.
Dar odată, o femeie ciudată ne-a spus:
— Veți avea trei copii. Doi de la natură. Unul de la Dumnezeu. Pentru inima voastră bună. Pentru răbdare. Va fi un drum greu, dar luminos.
Molly era ghemuită lângă un iepure de pluș pe pervaz. Raya, deja bătrână, a venit clătinându-se până la noi și și-a rezemat botul de piciorul meu. A oftat.
Atunci n-am crezut.
Acum — cred.
Pentru că într-o zi am spus „da” vieții.
Și viața ne-a spus „da” nouă.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.