— Emily, ești gata? Mama mea e cu Sophia. Avem întreaga zi pentru noi, — i-am strigat din hol, în timp ce îmi încheiam șireturile. Soția mea cobora treptele încet, mângâindu-și bluza ca și cum cutele invizibile ar fi contat mai mult decât decizia pe care urma să o luăm împreună.
— Sunt… cred că da, David. Dar am un nod în stomac. Și dacă nu simțim nimic? Dacă nu ne legăm de niciun copil?
Am urcat treptele și i-am prins mâinile. — Nu trebuie să forțăm nimic. Dacă e menit să se întâmple, se va întâmpla. Și oricum, cu clătitele tale, orice copil s-ar îndrăgosti de noi.
Zâmbetul i-a luminat fața, dar ochii i-au rămas umbriți de neliniște.
În acel moment, Sophia, fetița mea de cinci ani dintr-o relație anterioară, și-a vârât capul în hol. — Mami, pot să mănânc clătite mâine?
Emily i-a zâmbit cald. — Bineînțeles, iubita mea.
Știam cât de mult o iubea pe Sophia. Era copilul meu, dar devenise și copilul ei — doar că, în adâncul sufletului, Emily tânjea după o legătură pe care să o clădească de la zero. Un copil pe care să-l țină în brațe încă de la început.
Pe drum spre centrul de plasament, tensiunea era aproape palpabilă. Emily se juca cu verigheta, privind pe geam în tăcere.
— Totul bine? am întrebat-o.
— Mi-e teamă, David. Și dacă nu vom simți că vreunul dintre copii… e al nostru?
I-am strâns mâna cu hotărâre. — Dragostea nu are reguli. Se lipește unde e nevoie. O vom simți. Vom ști.
La intrare ne aștepta o doamnă mai în vârstă, cu păr alb strâns într-un coc și o expresie blândă.
— Bine ați venit! Sunt doamna Antonescu. E o bucurie că sunteți aici.
— Mulțumim, suntem și entuziasmați, și copleșiți, — a spus Emily, zâmbind timid.
Ne-a invitat în biroul ei. Pereții erau plini de poze cu copii râzând în brațele unor părinți. Era clar că locul acela nu era doar un adăpost, ci un punct de plecare pentru povești noi.
— Vrem doar un copil cu care să simțim o conexiune, — am explicat. — Nu contează vârsta, culoarea ochilor sau trecutul. Doar legătura.
— În regulă. Haideți să mergem în sala de joacă. De obicei, acolo se leagă primele fire invizibile.
Sala era plină de râsete, de jucării, de desene colorate pe pereți și pași grăbiți. Un băiețel clădea un turn din cuburi și Emily se așeză lângă el, fascinată.
— Wow, ce turn mare! Cum te cheamă?
— Eli. Să nu mi-l dărâmi, da?
— Nici gând, — a spus ea, râzând sincer.
M-am oprit lângă o fetiță care desena un unicorn cu o siguranță de artist: — Ce talentată ești!
— E pentru sora mea imaginară. Dar nu mai e imaginară de azi, — mi-a răspuns fetița, zâmbind cu o seninătate de copil.
În timp ce schimbam câteva replici cu ea, am simțit o bătaie ușoară pe umăr. M-am întors — și am încremenit.
O fetiță de aceeași vârstă cu Sophia mă privea curioasă. Avea același păr șaten deschis, aceleași gropițe, același zâmbet care topea inimi.
— Tu ești tăticul meu? — m-a întrebat cu voce blândă.
Mi-a sărit inima din piept. Era ca și cum Sophia stătea în fața mea, într-o altă rochie.
— Eu… cum te cheamă?
— Angel, — a spus ea. — Așa a zis tanti că mi se potrivește.
Angel.
Numel ăsta…
Lisa. Fosta mea soție. Cu patru ani în urmă mi-a spus că a născut o fetiță după ce ne-am despărțit și că nu putea să o crească. Așa a intrat Sophia în viața mea. Dar… Lisa nu pomenise niciodată de gemeni.
Am simțit că picioarele îmi cedează.
— Emily! — am strigat încet. — Uită-te la încheietura mâinii ei. Are o pată de naștere în formă de semilună. Exact ca Sophia.
Soția mea s-a apropiat. Pălise. Nu mai era nevoie de cuvinte.
— Cum se poate? — a șoptit.
Am luat telefonul, cu mâinile tremurând. Am format numărul Lisei.
— Alo? David? Totul e bine?
— Sunt într-un orfelinat. Am găsit o fetiță identică cu Sophia. Cu aceeași pată de naștere. Lisa, e sora geamănă a Sophiei?
Tăcere. Lungă, grea. Apoi, un oftat.
— Da, David. Erau gemene. N-am știut cum să-ți spun. Eram falită. Speriată. Am dat-o pe Sophia ție… și am sperat că voi putea reveni după Angel. Dar n-am mai reușit niciodată. Mă temeam că o să mă urăști dacă afli.
— Nici nu ai idee ce simt acum. Dar Angel e copilul meu. Și vine acasă.
— Ai grijă de ea, — a șoptit Lisa.
Am închis. Câteva secunde, am rămas acolo, în colțul sălii de joacă, lăsând totul să se așeze. Apoi am mers spre Emily.
Angel era cu ea, punând piese de puzzle.
— E a noastră, — i-am spus.
Emily a zâmbit cu lacrimi în ochi. — Știam deja.
— Asta înseamnă că sunteți noua mea mami și noul meu tati? — ne-a întrebat Angel cu ochii mari.
— Exact asta înseamnă, — i-am spus, luându-i mânuța în a mea.
Într-o săptămână, adopția a fost aprobată. Doamna Antonescu și echipa ei s-au mișcat uimitor de repede, înțelegând legătura profundă dintre Angel și familia noastră.
Când am adus-o acasă, Sophia ne aștepta la ușă, ținându-și ursulețul preferat. Când a văzut-o pe Angel, ochii i s-au mărit.
— Cine e ea, tati?
— Ea e Angel. Sora ta. Geamăna ta.
Sophia a rămas fără cuvinte, apoi a alergat și a cuprins-o în brațe. — Asta înseamnă că suntem la fel?
— Asta înseamnă, — a râs Angel.
De atunci, sunt de nedespărțit. Se îmbracă la fel, mănâncă același tip de sandviș și dorm cu păturici identice. Emily și cu mine ne uităm la ele în fiecare seară și ne întrebăm cum am meritat atâta iubire.
— Am reușit, — a zis Emily într-o seară.
— Nu noi, — i-am răspuns. — Ele au reușit.
Acum, cinci ani mai târziu, casa noastră e plină de râsete, pași mici și desene peste tot. Iubirea și-a găsit drumul — dar, mai mult decât atât, l-a creat.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor. Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.