Încă de la început, lumea glumea că o să avem nevoie de semne distincte ca să ne putem recunoaște băieții. Așa că le-am pus papioane colorate — albastru, turcoaz și roșu. Trei copii identici, până și gropițele din obraji erau în același loc. Vorbeau între ei într-o limbă pe care doar ei o înțelegeau, își terminau unii altora frazele și se comportau ca trei reflexii ale aceleiași ființe.
Noi îi vedeam ca pe un suflet împărțit în trei trupuri.
Dar totul s-a schimbat într-o noapte de martie, când Eli — băiatul cu papion turcoaz — s-a trezit plângând. Nu dintr-un coșmar, ci din… amintiri. Așa le-a numit el. Amintiri care n-aveau nicio legătură cu viața noastră.
„Ți-aduci aminte de casa cu ușa roșie?”, m-a întrebat într-o dimineață. L-am privit mirată. Noi n-am avut niciodată o ușă roșie.
A doua zi a zis: „De ce nu mai mergem la doamna Lăcrămioara? Îmi dădea bomboane cu mentă.” Numele acela nu ne spunea nimic.
Iar într-o seară, a rostit o frază care mi-a înghețat sângele: „Mi-e dor de Buick-ul lui tata. Ăla verde, cu bara din spate îndoită.”
Nici eu, nici soțul meu nu avuseserăm vreodată o asemenea mașină. Eu conduceam un Honda gri. Nu era vorba de vreun vis. Cuvintele lui veneau cu o siguranță liniștitoare, ca și cum povestea trăită era reală. Și el doar și-o amintea.
La început am crezut că e doar o fază — au șapte ani, vârsta la care imaginația zboară. Dar Eli nu „inventa”. Nu era vesel sau creativ când povestea. Era melancolic. Părea… doritor.
Soțul meu a început să noteze tot ce spunea. Eu i-am sugerat să vorbim cu pediatrul. Poate chiar cu un psiholog.
Apoi au început desenele: o casă cu ușă roșie, un coș de fum cu iederă, o alee pietruită, lalele. De fiecare dată, aceleași detalii. Frații lui priveau curioși, dar nu păreau afectați. Doar Eli părea cuprins de o nostalgie profundă.
Într-o sâmbătă dimineață, l-am găsit în garaj, cotrobăind prin cutii prăfuite.
„Cauți ceva, puiule?”
„Mănușa mea de baseball”, mi-a spus calm.
„Tu nu joci baseball.”
„Jucam. Înainte să cad de pe scară.”
M-am așezat lângă el, simțind un gol în stomac.
„Ce scară?”
„Cea pe care tata mi-a spus să n-o urc. Dar am vrut să repar steagul. Am alunecat. Și m-am lovit aici.” Și-a atins ceafa.
Nu era deloc speriat. Doar… trist.
Am făcut o programare la pediatru. Doctorița Krause ne-a ascultat cu răbdare și ne-a recomandat un psiholog specializat în dezvoltarea cognitivă la copii.
Doamna doctor Berger ne-a spus după câteva ședințe: „Aceste detalii și consistența lor sugerează o sursă profundă. Unii ar numi-o amintire dintr-o viață anterioară, dar nu susțin nicio ipoteză. Vă recomand doar să nu-i respingeți trăirile.”
Noi voiam o explicație logică. Un mecanism neurologic, o hiperactivitate a imaginației, orice — dar nu reîncarnare.
Totuși, am început să căutăm. Și am dat peste numele unei cercetătoare care locuia într-un județ vecin — doctorița Maria Lin, specializată în cazuri similare. I-am trimis un e-mail. Ne-a răspuns imediat și a propus un apel video.
Eli era timid, dar când a auzit întrebările ei, a început să răspundă:
„Numele tău de atunci?”
„Dănuț.”
„Și unde locuiai?”
„În Dâmbovița. Într-o casă cu ușă roșie, lângă calea ferată.”
Noi suntem din Arad. N-am fost niciodată în Dâmbovița.
„Ce s-a întâmplat cu tine?”
„Am urcat pe scară ca să repar steagul. Am căzut. M-a durut capul.”
A atins din nou ceafa.
Câteva zile mai târziu, doctorița Lin ne-a sunat: „Am găsit un Dănuț Cramăr. A murit în 1987, la vârsta de șapte ani. Căzuse de pe o scară din curtea casei sale, în Târgoviște. Trauma craniană a fost fatală.”
Ne-a trimis necrologul. Avea și o poză. Băiatul semăna izbitor cu Eli.
Am stat toată noaptea de vorbă cu soțul meu. Ne țineam de mână și plângeam. Nu de frică. Ci de… mirare. De o durere mută. De un fel de recunoaștere pe care nu o puteam explica.
A doua zi, Eli ne-a spus liniștit:
„Cred că nu o să mai visez. Amintirile mele s-au terminat.”
Și chiar așa a fost. Nu a mai vorbit despre ușa roșie, nici despre Buick, nici despre Lăcrămioara. A revenit la desene cu dinozauri, la râsete cu frații lui. A redevenit copil.
Am crezut că povestea s-a încheiat.
Până când, într-o după-amiază, am primit o scrisoare fără expeditor. Înăuntru era o fotografie: o casă cu ușă roșie, iederă pe coșul de fum, grădină cu lalele.
Un bilețel însoțea poza:
„M-am gândit că poate ați vrea asta. —Doamna Lăcrămioara”
Am încremenit.
Nu vorbisem niciodată cu nimeni despre doamna Lăcrămioara. Doar Eli și doctorița Lin.
Dar când am încercat s-o contactăm din nou pe cercetătoare, adresa ei de e-mail nu mai era validă. Site-ul ei dispăruse.
Într-o seară, Eli a privit fotografia, a zâmbit ușor și a zis:
„Acolo am pierdut bila mea preferată.”
Timpul a trecut. Băieții au acum cincisprezece ani. Matei și Beni sunt plini de energie. Eli e tot mai retras, blând și contemplativ. Uneori, îl surprind privind cerul. Nu zice nimic. Doar tace, cu o liniște care spune mai multe decât orice cuvinte.
Săptămâna trecută, am găsit sub patul lui o cutie de pantofi. Înăuntru era o singură bilă. Albastru cu verde, învârtindu-se ca un vârtej.
Pe fundul cutiei, cu litere tremurate:
„Pentru Eli – de la Dănuț. Ai găsit-o.”
„De unde ai primit asta?”, l-am întrebat.
Mi-a zâmbit și a spus:
„Unele lucruri nu trebuie explicate, tată.”
Nu știu dacă cred în vieți anterioare.
Dar cred în copilul meu.
Cred în privirea lui senină, în tăcerea care a pus capăt durerii, în zâmbetul care spune: „Sunt bine.”
Copiii nu vin pe lume goi. Unii aduc cu ei povești. Nu toate pot fi explicate. Dar poate că nici nu trebuie.
Poate că rolul nostru nu este să înțelegem.
Ci să ascultăm.
Dacă povestea aceasta te-a atins în vreun fel, distribuie-o. Poate cineva are nevoie să o audă.