După o săptămână plecată în interes de serviciu, îmi imaginam întoarcerea acasă ca pe o scenă liniștitoare: băieții sărindu-mi în brațe, Mihai zâmbind ușurat că poate, în sfârșit, să lase frâiele gospodăriei din mână. Dar ce am găsit m-a șocat mai mult decât orice întâlnire stresantă sau zbor întârziat.
Era aproape miezul nopții când am coborât din taxi, obosită, dar fericită. Casa era întunecată, liniștită, părea că toată lumea doarme. Am intrat încet, încercând să nu fac zgomot… dar am simțit imediat că ceva nu e în regulă.
Tocul pantofului meu a atins ceva moale. Am aprins lumina din hol — și am încremenit. Andrei și Paul, copiii noștri de 6 și 8 ani, dormeau pe podeaua rece, înveliți superficial cu niște pături subțiri. Fețele le erau murdare, părul încâlcit. Arătau de parcă s-ar fi jucat toată ziua în praf.
— Ce s-a întâmplat aici? am șoptit.
Fără să-i trezesc, am trecut mai departe, cu stomacul strâns. Am verificat livingul: haos. Cutii goale de pizza, ambalaje de snacksuri, înghețată topită pe masă. Ca după o petrecere haotică, dar fără adulți responsabili. Am urcat în dormitorul nostru — patul era neatins. Dar mașina lui Mihai era afară, deci era clar că e acasă.
Apoi am auzit sunete — voci digitale, bipăituri, muzică din jocuri — venind din camera copiilor. Am deschis ușa încet și… am rămas fără cuvinte.
În mijlocul camerei stătea Mihai, cu căști pe urechi, cufundat complet într-un joc video. În jurul lui: cutii goale de energizante, snacksuri împrăștiate, un mini-frigider în colț și lumini LED care pulsau ca într-un club. Camera băieților fusese transformată într-un bârlog de gamer.
M-am apropiat, i-am smuls căștile de pe cap și am rostit calm, dar ferm:
— Mihai, ce faci?
A clipit, confuz, de parcă abia atunci mă vedea.
— Ana! Ce surpriză… ai ajuns devreme!
— Devreme? E trecut de miezul nopții. Și copiii noștri dorm pe podea, Mihai! De ce?
— Le-a plăcut, jur. Au zis că e ca o aventură! au zis ei…
— Aventură? Pe podea, murdari, în hol? Mihai, nu suntem la camping! E casa noastră!
A încercat să se apere, dând din umeri și zâmbind vinovat. Dar mie mi se umplea sufletul de indignare. Nu doar pentru lipsa de grijă, ci pentru indiferența cu care trata totul.
— Îi hrănești cu pizza și înghețată, le iei camera și te transformi într-un adolescent întârziat… și-mi spui să nu exagerez?
— Aveam nevoie și eu de puțin timp pentru mine… a murmurat el.
— Ei bine, dacă vrei să te porți ca un copil, am o idee: o să te tratez exact așa.
A doua zi dimineață, m-am trezit devreme. Cât timp Mihai era la duș, am scos consola din priză, am oprit internetul și am pregătit… micul lui „răsfăț”.
— Bună dimineața! l-am întâmpinat veselă, așezând în fața lui o clătită cu ochi din afine și un zâmbet din felii de banană. — Ai o zi plină azi, puiule!
— Ce-i asta? a întrebat, suspect.
— Micul tău dejun! Și am și o surpriză! l-am condus triumfătoare în fața frigiderului, unde lipisem un panou uriaș, plin de culori: „Sarcinile lui Mihai” — spălat vase, făcut ordine, mers la cumpărături. La fiecare reușită, câștiga o stea aurie.
Fața lui s-a înroșit.
— Ana, glumești?
— Deloc. Băieții mari trebuie să ajute în casă. Și la 21:00, toți ne culcăm, da? Inclusiv tableta, telefonul și consola ta!
A bombănit toată ziua, dar se conforma. Iar eu, cu un calm delicios, îl serveam cu sandvișuri în formă de ursuleți, îi citeam povești înainte de culcare și îl întrebam dacă a făcut pipi înainte să stingem lumina.
O săptămână a rezistat. Până când, într-o seară, l-am trimis în „colțul de pauză” pentru că a depășit timpul de ecran. A izbucnit:
— Destul! Nu mai suport! Sunt bărbat, Ana, nu un copil de grădiniță!
— Atunci comportă-te ca unul. Când mi-ai lăsat copiii dormind pe jos ca să te joci în camera lor, nu te-ai purtat ca un bărbat. Te-ai purtat ca un băiețel egoist.
A tăcut. Privirea i s-a înmuiat.
— Ai dreptate… Îmi pare rău. N-o să se mai întâmple.
— Sper că nu. Dar totuși, am chemat întăriri, am spus cu un zâmbet.
Fix atunci s-a auzit soneria. Am deschis ușa, iar acolo stătea Linda, mama lui Mihai, cu brațele încrucișate și o privire tăioasă.
— Mihai! Ai făcut copiii să doarmă pe podea pentru jocuri? Rușine să-ți fie! Te-am crescut mai bine de-atât!
— Mamă, nu e ce crezi…
— Lasă explicațiile. De mâine, stau aici. Și până nu te aduci pe linia de plutire, nu plec nicăieri!
Mihai a rămas blocat, iar eu i-am strâns mâna pe furiș. A înțeles.
Mai târziu, când s-a întors spre mine cu o expresie sinceră și rușinată, mi-a spus:
— Promit că o să fiu mai atent. O să fiu bărbatul și tatăl pe care îl meriți.
Am zâmbit și i-am oferit un ultim test:
— Atunci hai în bucătărie, ajut-o pe mama ta cu vasele. Poate te răsplătim cu înghețată… dacă termini tot.
Și da, colțul de pauză a rămas tot acolo. Doar în caz că uită iar ce înseamnă să fii adult.