Aveam 9 ani când mama a decis că nu mai poate să fie mamă. M-a lăsat în grija statului, fără prea multe explicații, și s-a făcut nevăzută. Iar 20 de ani mai târziu, într-o seară liniștită, a apărut din nou în viața mea — cu o pungă de cumpărături într-o mână și o rugăminte în cealaltă.
Amintirile din copilărie sunt pentru mine ca niște fotografii vechi, păstrate într-un album uitat de praf. Majoritatea sunt încețoșate, dar câteva — cele mai dureroase — sunt clare ca lumina zilei. Tata a dispărut din peisaj înainte ca eu să încep să vorbesc. Mama, în schimb, a rămas… dar nu cu adevărat.
N-am avut parte de povești seara sau de sărbători cu miros de cozonac. Ce mi-a rămas de la mama sunt amintiri cu certuri, uși trântite și un aer de frustrare care plutea mereu în casă. Avea mereu oboseala în ochi și un ton tăios în glas. „Nu mai pot, Simona… nu mai pot!”, murmura des, ca un refren obosit, în timp ce învârtea o mâncare de la conservă.
Totul s-a schimbat într-o vineri, când am venit bucuroasă acasă, cu nota maximă la testul de ortografie. Eram atât de mândră, încât aproape am uitat că mama nu prea se entuziasma pentru nimic. Dar nu eram pregătită pentru ce urma.
„Simona, trebuie să stăm puțin de vorbă.” Tonul ei era rece, distanțat. Apoi mi-a spus, fără menajamente, că nu mai poate avea grijă de mine și că, a doua zi, niște „oameni de la Protecția Copilului” vor veni să mă ia.
Am crezut că o să doară mai mult. Dar atunci am simțit doar confuzie. Și un gol. Când a venit doamna din partea statului, m-a încurajat cu zâmbete și vorbe calde. Dar nu se simțeau adevărate. Mama mi-a dat o pungă neagră de gunoi în care îmi aruncase lucrurile și m-a condus spre ușă ca și cum urma să plec într-o vizită.
„Ne vedem curând”, a spus. Și, în prostia mea de copil, am crezut-o.
Anii de după au fost un carusel de așteptări și dezamăgiri. La centrul de plasament, o întrebam zilnic pe doamna asistenta când o să vină mama. „Curând”, răspundea ea. Acel „curând” mi-a bântuit copilăria. I-am trimis o felicitare de ziua ei, iar plicul mi s-a întors cu ștampila „Destinatar necunoscut”. Atunci am început să înțeleg că promisiunile nu sunt mereu respectate, iar uneori oamenii pur și simplu dispar fără urmă.
Am trecut prin mai multe familii adoptive și, la un moment dat, am renunțat să mai întreb de ea. Am învățat să fiu tăcută, să nu deranjez. Mi-am promis că, dacă voi avea vreodată un copil, acel copil nu va simți niciodată ceea ce am simțit eu.
La 27 de ani, mi s-a împlinit promisiunea. Emma, fetița mea, a venit pe lume ca o lumină. O țineam în brațe și simțeam că tot golul din copilărie se umple, în sfârșit. Soțul meu, Vlad, era alături de mine, iubitor, implicat. Aveam o casă liniștită, un job stabil, o viață decentă. În sfârșit, nu mai trăiam în umbra trecutului.
Până într-o seară banală, când o bătaie în ușă mi-a dat fiori. Deschid, și acolo stătea… mama. Îmbătrânită, slabă, cu privirea stinsă și o pungă cu biscuiți în mână. „Trebuie să mă ajuți”, mi-a spus direct. Fără introduceri, fără întrebări despre viața mea, despre Emma sau despre ce-am devenit.
„De ce acum?”, am întrebat. „Pentru că n-am pe nimeni”, a spus. „Și tu ești fiica mea.” Asta era justificarea ei.
N-am avut puterea să-i trântesc ușa în față, deși aș fi avut tot dreptul. Am făcut un pas înapoi și am lăsat-o să intre. Poate era dorința aceea veche de a rupe cercul. Poate voiam să fiu mai bună decât a fost ea vreodată.
La început, părea recunoscătoare. Îmi spăla vasele, vorbea politicos, se străduia să nu deranjeze. Dar curând, a început să arunce mici remarci, tot mai acide: „Nu era ușor să fiu mamă. Ai fost un copil dificil.” Sau „Dacă plângeai mai puțin, poate că rămâneam.”
Vorbele astea m-au tăiat mai adânc decât orice tăcere. Dar am tăcut, de dragul lui Emma.
Până în ziua în care am venit de la serviciu și am găsit-o pe mama povestind cu fetița mea. „Mama ta plângea tot timpul când era mică. Era greu să trăiești cu ea.” Emma o privea uimită, neînțelegând mare lucru, dar simțind durerea din aer.
A fost picătura. În noaptea aceea, am luat o pungă de gunoi, i-am pus lucrurile și i-am spus că trebuie să plece. „Nu poți să mă alungi! Sunt mama ta!”, a strigat ea.
„Ai fost”, i-am răspuns. „Dar eu am învățat ce înseamnă cu adevărat să fii mamă, și n-a fost de la tine.” I-am dat adresa unui adăpost din apropiere, unde știam că va fi primită. A plecat fără să mai spună nimic.
Luna trecută, i-am trimis o felicitare de ziua ei. Albă, simplă, fără semnătură. În interior, doar o frază: „Uneori, trebuie să te îndepărtezi de oamenii care te rănesc. Chiar dacă îți sunt rude.”
Poate a înțeles. Poate nu. Dar știu că eu am înțeles, în sfârșit, lecția. A fi părinte nu e despre ce ceri de la copilul tău. E despre ce ești dispus să oferi. Iar eu sunt dispusă să-i ofer Emmei totul — chiar și protecția de cei care, odată, mi-au distrus copilăria.