Viața Anei se afla într-un punct în care orice pas înainte părea imposibil. Pierduse tot ce conta, era singură, în doliu, și mai avea în portofel doar o bancnotă de 200 de lei. Era ultima. Ploua torențial, iar hainele ude i se lipeau de trup în timp ce se grăbea spre supermarket, cu gândul să-și cumpere ceva de mâncare cât să-i ajungă până la sfârșitul săptămânii.
Fiecare picătură rece care o lovea părea să-i amintească de cât de jos ajunsese. Dar cuvintele mamei îi răsunau în minte: „Vremurile grele nu țin o veșnicie, fata mea.”
Avea doar 24 de ani, dar viața deja o pusese la pământ. Cu un an în urmă, ambii ei părinți muriseră într-un accident rutier. De atunci, totul se transformase într-o luptă continuă: chirie, rate la facultate, singurătate. Nu mai avea pe nimeni.
Cumpărăturile erau modeste — o pâine, o cutie de lapte și o conservă de supă. În timp ce se apropia de casa de marcat, un bărbat îmbrăcat într-un hanorac jerpelit se chinuia să-și plătească propriile produse. Tremura, vizibil epuizat, iar vânzătoarea îl privea cu jenă.
— Nu aveți suficienți bani, domnule… — a spus ea cu o voce stinsă.
Ana a simțit un nod în gât. Fără să stea pe gânduri, a scos portofelul și a spus:
— Lăsați, plătesc eu pentru el.
Bărbatul s-a întors mirat. Ochii lui, obosiți și umezi, s-au mărit de uimire.
— Domnișoară… nu e nevoie… sunteți prea bună. Nu vreau să deranjez.
— Știu cum e când nu mai ai pe nimeni — i-a spus ea cu un zâmbet cald. — Poate că azi e rândul meu să dau, și într-o zi va fi rândul tău.
A plătit. I-a întins sacoșa și i-a urat „numai bine”. El s-a uitat la ea de parcă ar fi văzut un înger. Dar Ana n-a știut nici cum îl cheamă. Doar a ieșit în ploaie și s-a pierdut printre luminile orașului.
A doua zi dimineață, a îmbrăcat cea mai decentă haină pe care o avea și s-a dus la un interviu. Era ultima ei șansă. Emoțiile o năpădeau. Tocurile tocite, bluza călcată cu grijă, CV-ul îndoit la colț – totul striga „disperare”, dar și „curaj”.
Când a fost condusă în sala de ședințe, inima aproape i-a sărit din piept. Bărbatul care i-a întâmpinat privirea era același de aseară — doar că acum purta un costum elegant, iar în jurul lui plutea o autoritate greu de descris. Se așezase la capul mesei ca și cum acolo îi era locul dintotdeauna.
— Ana, nu? — a spus el, zâmbind cald.
— Da… — a răspuns ea, șocată.
Pe parcursul interviului, abia dacă mai înțelegea ce se discută. Mintea îi era tulburată. După ce ceilalți evaluatori au plecat, el i-a cerut să rămână.
— Aseară… — a început Ana.
— Aseară am fost un om pierdut, domnișoară — i-a spus el. — Mă numesc Alexandru Preda. Sunt directorul general al acestei firme.
A urmat o tăcere grea.
— Soția mea a murit de curând — a continuat el. — Avea cancer. După înmormântare, nu m-am mai regăsit. Aseară, voiam doar să uit cine sunt. Am rătăcit prin ploaie, am uitat portofelul, nu aveam telefon. Și apoi… ai apărut tu. M-ai ajutat fără să-mi ceri nimic. Ai văzut un om, nu o povară.
Ana a lăcrimat. Simțea în cuvintele lui aceeași durere care o sfâșiase și pe ea. Durerea pierderii.
— Mama mea spunea mereu că adevărata bunătate se arată când nu ai nimic, dar tot alegi să oferi — a șoptit ea.
— Ei bine, mama ta a avut dreptate. Și, dacă îmi permiți, compania mea are nevoie de oameni ca tine. Oameni cu inimă. Vreau să te angajez, Ana. Și nu doar pentru că ai experiență, ci pentru că ai suflet.
A rămas împietrită. Apoi a izbucnit în plâns, de data asta nu din durere, ci dintr-o ușurare profundă.
Când a ieșit din clădire, soarele își făcea loc printre nori. Ținea în mână o scrisoare de angajare, iar inelul mamei strălucea pe deget. S-a așezat pe o bancă în parc și, privind spre cer, a spus:
— Mamă, tată… sper că vedeți. Sper că sunteți mândri de mine. Tot ce m-ați învățat a contat. Până la urmă, bunătatea chiar își găsește drumul înapoi.