Soțul meu obișnuia să spună că acel local de pe marginea șoselei nu era „pentru mine”. Prea gălăgios, prea plin de mirosuri grase, fără pic de rafinament. Ironic, pentru că tocmai acolo ajunsese să petreacă două seri pe săptămână, fără mine. Iar într-o seară, curiozitatea mi-a devenit suspiciune, și suspiciunea — revelație.
„Genul meu de loc”
Lui Vlad nu i-au plăcut niciodată restaurantele de tip fast-food cu mese din vinil și miros de cartofi prăjiți în aer. Spunea că locurile astea „miros a griji vechi și cafea arsa”. Așa că nu înțelegeam de ce, de câteva luni, mergea de două ori pe săptămână la un astfel de local, fix acela de pe DN12, imediat după ora șase. Ca un ritual.
Când îl întrebam de ce nu mă ia și pe mine, zâmbea vag:
— Nu ți-ar plăcea. E doar un colț liniștit pentru o cafea și gândurile mele.
Dar nu era vorba despre cafea. Simțeam asta în oase. Era ceva în tonul vocii lui, în felul în care mă evita când aduceam subiectul în discuție.
Așa că, într-o seară de marți, fără să-i spun nimic, am urcat în mașină și l-am urmat.
Prin geam, adevărul
L-am găsit ușor. Într-un separeu de colț, lumina slabă din neon jucându-se peste chipul lui. Nu era singur. În fața lui stătea o fată tânără, în uniformă de chelneriță, cu părul prins neglijent. Zâmbeau. Ea i-a atins mâna, iar el n-a retras-o.
În clipa aceea, toată greutatea lumii mi-a căzut pe piept. Am plecat fără să intru. Nu puteam. Mirosul de suspiciune devenise brusc sufocant.
În acea seară, când s-a întors acasă, mirosea a cafea și a vină. M-am prefăcut că dorm, cu ochii umflați de plâns. Când a întrebat dacă sunt bine, am reușit doar să răspund, în șoaptă:
— Vlad… ce se întâmplă cu noi?
N-a zis mare lucru. Doar că e stresat, că are nevoie de spațiu, că exagerez. Apoi s-a retras în dormitor, trântind ușa.
Să aflu eu
Două zile mai târziu, m-am dus la acel local. Am intrat cu inima mică și mâinile reci. Am recunoscut-o imediat — era aceeași fată. Pe ecuson scria „Lia”. Avea ochi mari și obosiți, iar zâmbetul de pe buze era profesional, nu cald.
— Bună ziua. Ce vă aduc?
— Nimic. Aș vrea doar… să vorbim, dacă se poate.
A ezitat o secundă, apoi s-a așezat în fața mea.
— E despre Vlad, am spus. Soțul meu.
S-a înroșit brusc.
— Nu știu ce ai cu el, dar te-am văzut. Ai râs, l-ai atins… Iar eu? Eu sunt soția. Am nevoie de un răspuns. Nu pot continua să trăiesc cu îndoieli.
Lia a lăsat capul în jos.
— Îmi pare rău. N-am vrut să creez probleme. Nu știam că doare așa tare. N-o să se mai întâmple.
Am dat din cap, cu un nod în gât. A plecat fără să mai spună nimic.
Explozia
În seara aceea, Vlad a intrat val-vârtej pe ușă.
— Ai fost acolo? Ai vorbit cu ea?
Am încremenit. Nu mă așteptam la o reacție atât de… aprinsă.
— Da, am fost, am zis. Te-am văzut, Vlad. Ce credeai că o să cred când mi-ai ascuns totul?
S-a prăbușit pe un scaun. S-a uitat la mine, apoi și-a trecut palmele peste față.
— Lia… e fiica mea, Alina. Dintr-o relație veche. Mama ei a murit acum câteva luni. Mi-a scris o scrisoare în care mi-a spus că fata e a mea. Ne-am întâlnit. N-am știut cum să-ți spun. Am vrut s-o cunosc mai întâi, să fiu sigur…
Am amuțit. Totul căpăta sens, dar și mai multă durere. Am realizat ce mesaj a primit ea de la mine, cât de respinsă s-a simțit…
— I-am spus să se îndepărteze. I-am spus să nu te mai vadă. Și ea… ea chiar a făcut-o. A crezut că o urăsc.
— A plâns, mi-a zis Vlad. A spus că i-ai cerut cu vocea frântă să te lase în pace. Că păreai sfâșiată.
Am închis ochii. Totul mă durea.
— Trebuia să-mi spui, am șoptit. Dar… acum știu.
Un nou început
— Hai să ne întoarcem, am spus. Amândoi.
În seara următoare, am intrat împreună în acel local. Lia era la tejghea. Când ne-a văzut, a încremenit.
— Putem vorbi? am întrebat.
Am stat în același separeu. De data asta, nu era nicio tăcere apăsătoare, ci o așteptare timidă a iertării.
— Am greșit, i-am spus. Am interpretat totul greșit. Am crezut că mi-l iei. Dar acum știu. Și vreau să te cunosc. Dacă vrei și tu.
Ochii ei s-au umezit.
— Mi-ar plăcea, a spus.
I-am întins mâna peste masă. A luat-o.
Și acolo, între lumina tremurândă de neon și mirosul de prăjituri coapte, a început ceva nou. Nu perfect. Dar real. Și împreună.