Pe vremea când eram în liceu, nimeni nu știa mare lucru despre familia mea. Mă numesc Dorian, și dacă întrebați foștii mei colegi de școală, vă vor spune probabil că nu aveam părinți. Nu pentru că nu i-aș fi avut, ci pentru că am făcut tot ce mi-a stat în putință ca să ascund existența mamei mele.
Nimeni nu a venit vreodată la mine acasă. Nu am avut petreceri de ziua mea. Nu am invitat colegi la filme sau la teme în echipă. Și, în special, niciuna dintre iubitele mele nu a știut prea multe despre familia mea. În loc să spun adevărul, le mințeam: „Mama mea e foarte religioasă. Nu mă lasă să aduc fete în casă.” Sau: „E bolnavă. Are nevoie de liniște.”
În realitate, îmi era rușine. Profundă, chinuitoare rușine.
Mama mea, Mirela, avea o înfățișare care atrăgea priviri – dar nu în sensul bun. Jumătate din fața ei era acoperită de cicatrici groase și roșiatice. Iar pe partea stângă nu mai avea ochi – purta un plasture de culoarea pielii, dar oricât încerca să îl ascundă, oamenii tot se uitau.
Nu o percepusem așa când eram mic. Pentru mine, era doar mama. Cea care îmi cânta seara, care îmi făcea clătite duminica dimineața, care știa exact ce să spună ca să mă calmeze după o zi proastă.
Dar pe măsură ce am crescut și am început să observ privirile celor din jur, glumele copiilor, reacțiile adulților, am început s-o privesc altfel. Într-o dimineață, când am ajuns la școală, am auzit-o pe mama colegului meu spunând: „Săracul copil… să ai o mamă atât de… diformă…”
M-am întors acasă furios și am izbucnit:
– Nu mai vreau să mă conduci la școală! Toți râd de mine din cauza ta!
– Dar, dragule, toate mamele își duc copiii…
– Ești o ciudată! Nu mai vreau să te vadă nimeni!
Din ziua aceea, mama m-a lăsat mereu la colțul străzii și pleca fără să spună un cuvânt. Uneori, o zăream ștergându-și obrazul cu mâneca. Dar preferam să nu văd.
Când am ajuns în ultimul an de liceu, am fost numit șef de promoție. O onoare. O mândrie. Un moment în care toată lumea aștepta să-mi cunoască părinții, mai ales mama.
– Abia aștept să o cunosc pe mama ta la festivitate! a spus directorul entuziasmat.
Mi-a înghețat sângele în vine. Nu puteam permite asta. Nu în fața întregii școli.
Așa că am luat o decizie lașă. Am angajat o actriță printr-o agenție de evenimente. Am ales-o după poze – avea trăsături blânde, părul ca mierea și zâmbea cald. I-am spus tot ce trebuie să spună și cum să se comporte.
În dimineața absolvirii, mama m-a văzut îmbrăcat în robă și tocă. I-au sclipit ochii.
– E azi? Oh, ce emoționant! Lasă-mă să mă schimb repede…
– Nu vii, i-am spus. Nu te vreau acolo.
– Dar… de ce?
– Nu înțelegi? Mi-a fost rușine cu tine toată viața! O să vină o altă femeie în locul tău. Una care nu sperie lumea!
A amuțit. A clipit încet, iar singurul ei ochi s-a umplut de lacrimi. A încercat să zică ceva, dar m-am întors și am ieșit.
Două săptămâni mai târziu, eram deja în California, la facultate. Nu i-am mai scris, nu am mai sunat, nu am mai întrebat nimic.
Au trecut zece ani.
Într-o zi, am primit un telefon. Mama mea murise. Un infarct.
Am simțit un gol. Nu pentru că o pierdusem – ci pentru că nu mai aveam timp să-i spun ce nu i-am spus niciodată.
Am fost chemat de avocatul ei, domnul Tănăsescu.
– Domnule Dorian, mama dumneavoastră v-a lăsat întreaga avere. Aproximativ 700.000 de dolari și casa, evaluată la 1,5 milioane.
Am clătinat din cap.
– Dar… de unde atâția bani? Tata ne-a părăsit, ea trăia modest…
– Nu v-a spus niciodată? Când aveați trei ani, un câine agresiv a scăpat din lesă într-un parc. V-a atacat. Mama s-a aruncat peste dumneavoastră și a luat toată lovitura. A fost mutilată. Și-a pierdut vederea la un ochi. A urmat un proces lung, iar despăgubirea a fost substanțială. A investit totul pentru viitorul dumneavoastră.
Am înlemnit. Parcă pământul mi se surpase sub picioare.
– A plătit facultatea… A păstrat fiecare scrisoare înapoiată… V-a iubit nespus.
Am mers la cimitir, cu o fotografie în mână. O poză cu ea dintr-o vară în care eram mic. Ochelari mari, zâmbet cald, cicatrici ascunse în spatele unei pălării de soare.
Am îngenuncheat.
– Mamă… m-ai protejat când eram mic. Și eu… eu te-am respins. N-am avut curaj să te port în lume. Dar tu ai dus toată lumea grea pe umerii tăi.
Plângeam în hohote.
Din acea zi, am pus poza ei pe biroul meu. Ori de câte ori am nevoie de curaj, o privesc.
Și-mi reamintesc ce înseamnă iubirea adevărată: sacrificiu fără condiții.