Când viitoarea soție a fratelui meu a început brusc să se poarte cu mine de parcă eram cele mai bune prietene, am simțit că ceva nu miroase a bine. Nu avusesem niciodată o relație apropiată cu ea — ba chiar, de cele mai multe ori, o toleram cu greu la mesele de familie. Așa că, atunci când a apărut cu un zâmbet larg și o voce dulce, propunându-mi să fiu domnișoara ei de onoare și să o ajut cu planificarea nunții, am fost luată complet prin surprindere.
Am refuzat politicos. I-am explicat că am un program prea încărcat și nu pot să mă implic atât de mult pe cât și-ar dori. I-am oferit varianta de compromis: să fiu prezentă la nuntă, dar fără responsabilități. Crezusem că fusese un refuz elegant.
Dar Sarah nu a văzut lucrurile la fel.
După acel refuz, a urmat o liniște ciudată. Nicio mențiune despre nuntă, niciun mesaj cu idei, nicio etichetare pe rețelele sociale. Am presupus că s-a reorientat. Poate chiar a înțeles.
M-am înșelat grav.
Două săptămâni mai târziu, primesc un telefon de la un colaborator apropiat, Marcus, manager de evenimente la un hotel cu care lucram frecvent.
„Salut! Doar confirmăm detaliile pentru nunta ta. Rămâneți pe data stabilită din aprilie, da?”
Am înlemnit. „Ce nuntă?”
„A, păi… Sarah ne-a zis că tu te ocupi de organizare. A și menționat că putem aplica acea reducere de 25% pe care o oferi de obicei clienților tăi.”
Mi s-a tăiat respirația.
Acea femeie nu doar că mă imitase, dar folosea reputația mea ca să obțină reduceri și servicii premium, dând de înțeles că eu sunt organizatoarea nunții ei. Și asta era doar vârful icebergului.
Am început imediat să sun pe toți cei cu care mai lucrasem. Florar, fotograf, patiser, muzicieni — toți mi-au spus aceeași poveste: Sarah îi contactase spunând că lucrează cu mine, că eu voi confirma totul și că meritau o reducere „pentru că sunt oameni de-ai mei”.
Unii chiar aveau în acte numele meu trecut ca persoană de contact.
Am sunat-o direct, fără introduceri.
„Tu îți bați joc de mine?”
„Ce-ai pățit?” a răspuns ea, de parcă discutam despre vreme.
„Ai folosit numele meu, ai mințit furnizorii, te-ai dat drept colaboratoarea mea. Ai cerut reduceri în numele meu. Fără permisiunea mea.”
„Hai, nu fi așa. Oricum nu voiai să ajuți. Am făcut ce-a trebuit.”
Am simțit că-mi fierbe sângele. Îmi folosea imaginea, reputația și relațiile profesionale ca pe un instrument, iar acum mă acuza că nu am ajutat.
Am încercat să-i explic gravitatea faptei, dar era ca și cum vorbeam cu pereții. Pentru ea, nu era mare lucru. „Doar niște telefoane,” spunea.
După 20 de minute de ceartă, în care m-a făcut să par nebună pentru că o confruntam, am spus ce-mi stătea pe limbă: „Te porți ca o mireasă toxică, Sarah.”
Mi-a închis telefonul în nas.
Zece minute mai târziu, m-a sunat fratele meu.
„Las-o baltă,” a spus el fără introducere. „Sarah e supărată. Ai dus totul prea departe.”
„Eu? Ea m-a mințit, m-a folosit fără acordul meu, și tot eu exagerez?”
„Nu e mare lucru. Se rezolvă.”
Atunci mi-am dat seama că trebuie să-mi apăr singură numele.
Pentru că nu era doar o simplă neînțelegere. Era o înșelăciune clară, iar ea îmi murdărise imaginea.
Inițial, am fost politicoasă. Le-am spus furnizorilor că e o neînțelegere, că nu sunt implicată în nuntă. Dar după acel apel de la fratele meu și vestea că am fost scoasă complet de pe lista de invitați „pentru a nu strica atmosfera”, mi s-a aprins o flacără interioară.
Mi-am luat telefonul și am început să dau telefoane.
Dar de data asta, am spus adevărul complet. Cum Sarah îmi folosise numele fără acord, cum și-a construit nunta mințind că eu o organizez, cum ceruse reduceri bazându-se pe munca mea de ani de zile. Fiecare furnizor a fost revoltat.
Și toți — fără excepție — au refuzat să mai lucreze cu ea. I-au anulat rezervările, i-au blocat numărul și au spus că nu mai vor să audă de Sarah.
Nunta de vis s-a dus pe apa sâmbetei.
A trebuit să-și refacă planurile pe fugă. A rezervat un hotel ieftin de lanț, a apelat la unchiul Bob ca fotograf și a luat un tort cu glazură prea dulce din supermarket.
Grupul de familie a luat foc.
Unii spun că am exagerat. Alții, că am făcut exact ce trebuia. Liam nu-mi vorbește. Mama încearcă să fie mediator, dar… mie nu-mi pasă.
Am stat în ziua nunții ei pe canapea, cu o cană de cafea fierbinte, uitându-mă la pozele ei de pe Instagram. Sala cu tavan jos și lumină fluorescentă. Florile veștejite de pe masă. Tortul mic, lăsat într-o parte. Și Sarah, în rochie, cu un zâmbet crispat.
Și da, am zâmbit.
Pentru că am învățat ceva esențial: dacă îi tratezi pe ceilalți ca pe niște scări spre propriile tale scopuri, nu te mira când îți dau cu piciorul și te lasă să cazi singur(ă).
Aș face la fel din nou?
Fără să clipesc.