Țineam strâns fetița în brațe, în timp ce frigul aspru ne biciuia obrajii. Rochia mea neagră flutura în bătaia vântului, dar nici nu-l simțeam. Tot ce simțeam era durerea care mă paraliza. Eric fusese coborât în pământ, iar lumea mea, odată întreagă, se prăbușise într-o tăcere înspăimântătoare.
Fetița noastră, Lila, avea doar patru ani. Plângea cu sughițuri în pieptul meu, iar vocea ei tremurândă mi-a sfâșiat inima:
— Mami… tati nu mai poate respira acolo jos?
Mi s-a strâns gâtul. I-am sărutat fruntea și am încercat să-i explic, deși nici eu nu înțelegeam de ce.
— Tati se odihnește, iubita mea. Nu mai simte frigul. Nu mai suferă.
Dar ochii ei mari, uzi și speriați, păreau să-mi spună că nu înțelege. Și, sincer, nici eu nu reușeam să accept.
Eric murise brusc, într-un accident stupid – un șofer grăbit a trecut pe roșu și l-a lovit în plin. A fost luat de lângă noi într-o clipă. Casa noastră, planurile, viitorul – toate s-au spulberat.
La înmormântare, soacra mea, Silvia, a fost de o răceală tăioasă. Nu plângea. Părea… calculată. Și în drum spre casă, în timp ce Lila dormea în spate, ea a rostit, cu o voce blândă:
— Nu poți rămâne singură, Dana. De ce nu veniți să locuiți cu mine? Măcar o perioadă. Pentru Lila.
Ezitam. Între noi nu fusese niciodată afecțiune. M-a privit mereu ca pe o greșeală a fiului ei. Dar nu aveam unde să mă duc, și Lila avea nevoie de un minim de stabilitate. Așa că am acceptat.
La început, părea să fie totul în regulă. Casa Silviei era mare, curată, rece. Pregătise o cameră frumoasă pentru Lila, plină de jucării. Dar ceva m-a neliniștit imediat: de ce o pusese în alt capăt al casei, lângă dormitorul ei, nu lângă mine?
— Așa a fost mai practic, a zis. Suntem toți sub același acoperiș, nu contează.
Am lăsat deoparte îndoielile. Însă în acea noapte, Lila a plâns și a refuzat să doarmă singură. Am adus-o la mine și a adormit cu lacrimile uscate pe obraji. Dimineață, Silvia m-a privit cu dezaprobare:
— Nu e bine să dormi cu ea. Devine prea atașată.
Am răspuns calm:
— Tocmai și-a pierdut tatăl. E normal să aibă nevoie de mine.
Dar în zilele care au urmat, am simțit cum îmi pierd copilul. Lila se răcea. Refuza îmbrățișările. Cerea să stea cu Silvia. Într-o seară, mi-a spus:
— Nu te mai vreau. O vreau pe bunica.
Mi s-a rupt sufletul. Am mers la ea și am auzit-o cu urechile mele cum îi șoptea:
— N-o să te mai las la ea. Te iau eu. Nu e o mamă bună pentru tine.
În acel moment, m-am blocat. Când a ieșit din cameră, am înfruntat-o.
— Ce i-ai spus?!
— Ce trebuia. Copilul are nevoie de stabilitate. Tu nu ești capabilă să o crești. Nu ai serviciu, nu ai nimic.
— Ai semnat casa pe numele lui Eric! Ne aparține!
A zâmbit cu răutate:
— Acel act nu mai există.
În dimineața următoare, Silvia a venit cu un avocat. Spunea că a depus deja cerere de custodie. Mi s-a înmuiat stomacul.
Dar mi-am amintit. Eric, prevăzător cum era, îmi dăduse o carte de vizită. Un avocat – Kline. L-am sunat cu mâinile tremurânde.
— Știam că o să se întâmple, a spus. Vino imediat.
Când am ajuns la el, mi-a arătat un dosar. Avea copii după toate actele – inclusiv testamentul lui Eric.
— Totul e al vostru. Casa, conturile. Poți câștiga.
— O voi recâștiga pe Lila?
— Cu siguranță.
La tribunal, avocatul Silviei m-a pictat ca o mamă incapabilă. Fără slujbă, fără stabilitate. Dar Kline s-a ridicat și a expus totul clar: documente, dovezi, testament.
Judecătorul mi-a dat dreptate.
Silvia, învinsă, a venit la mine:
— Cum ai făcut asta?
— Eric ne-a protejat. Știa cine ești.
— Nu s-a terminat.
— Ba da. Și nu vei mai avea voie să te apropii de fiica mea.
Am plecat cu Lila în brațe. În drum spre casă, m-a întrebat:
— N-o să mă lași, nu?
— Tocmai am luptat cu tot ce am avut ca să nu ți se întâmple asta niciodată.
M-a îmbrățișat strâns, iar în acel moment, am știut că, deși încă dureroasă, lupta mea fusese pentru iubire. Și merita fiecare rană.
Am ajuns acasă. Nu la Silvia. Ci acasă – în locul lăsat de Eric. Unde urma să-mi cresc fetița. Cu dragoste. Cu demnitate. Cu putere.