Când am fost promovată la serviciu, am izbucnit în plâns într-un colț al biroului. Nu de bucurie, ci de epuizare. Era recunoașterea pe care o așteptasem de ani întregi — dar venise cu un preț. Nopți nedormite, sărbători ratate și un maraton continuu între ședințe, emailuri și proiecte.
Am trimis un mesaj scurt soțului meu: „Am reușit.”
Mi-a răspuns cu emoji-uri festive și promisiunea unei cine calde și a unei sticle de vin.
Dar pe cât de dulce era succesul, pe atât de amară era realitatea: ore prelungite, o casă neîngrijită și haine mototolite lăsate pe scaune. Mă simțeam ca un robot pe pilot automat, mereu cu laptopul deschis, mereu pe fugă. Nici nu mai purtam machiaj. Nici pauze nu mai luam — doar mâncare pe fugă în fața monitorului.
Într-o seară, în timp ce reîncălzeam pentru a treia oară aceleași resturi, Greg s-a uitat la mine de la masa din bucătărie:
— Liz, faci prea mult. Ce-ar fi să luăm pe cineva să te ajute cu treburile?
— Să iau pe cine? am întrebat, clipind derutată.
— O menajeră. Sau o femeie care să vină să facă puțină ordine. Știi… fiica unei cunoștințe de-ale mamei mele tocmai caută ceva de lucru. E tânără, serioasă.
Adevărul e că am fost atât de obosită încât am spus da. Greg avea dreptate. Nici el nu mai făcea față. Lucra din greu pe șantier, și spatele îi ceda din ce în ce mai des.
— Mă ocup eu de tot, mi-a spus el. Doar acceptă ajutorul. Meriți asta.
Așa a apărut Maria.
Venea în timpul zilei, când eu eram la birou. Nu ne-am întâlnit decât fugitiv, în treacăt, dar îmi lăsa bilețele pe frigider: „Am schimbat lenjeria de pat”, „Am pregătit cina, doar s-o bagi la cuptor”, „Sper că a mers bine conferința!”
Casa mirosea a curat, hainele apăreau spălate și călcate, iar mesele… erau gustoase. În sfârșit, simțeam că respir. Parcă lucrurile reintrau în echilibru.
Până când am început să umblu în somn.
Nu mai pățisem asta de la liceu. Mă trezeam dimineața cu zgârieturi, cu halatul înnodat, cu urme de lovituri pe gambe. Doctorul mi-a spus că stresul poate readuce astfel de comportamente.
— Ți-aș recomanda să-ți ții un jurnal de somn. Și, dacă poți, montează niște camere cu senzor de mișcare. E util să vezi ce faci noaptea.
Așa am făcut. Fără să-i spun nimic lui Greg, am cumpărat două camere discrete: una în dormitor și una pe hol.
Voiam doar să-mi monitorizez propriul somn. Nu aveam de gând să descopăr altceva.
Într-o vineri după-amiază, fiind singură acasă, am dat play înregistrărilor. Nu mai avusesem episoade în ultimele nopți, dar voiam să verific totuși.
Greg intrase acasă în jurul prânzului, cu câteva ore mai devreme decât de obicei.
După douăzeci de minute, Maria a apărut. Purtând o pungă de cumpărături și… zâmbind larg. Conversația lor era caldă, relaxată, prea intimă.
Greg i-a oferit o ceașcă de ceai. Ea l-a atins pe braț. Apoi s-au îmbrățișat. O îmbrățișare lungă. Nu de complezență.
Am derulat mai departe: îi dădea părul după ureche, ea îi punea mâna pe piept.
În acea noapte, m-am comportat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am făcut cină, am spălat vasele. Greg s-a plâns de dureri de spate și s-a culcat devreme. Eu? Am stat trează, privind în tavan, inima strânsă de întrebări.
A doua zi, i-am spus că voi lucra până târziu. La 13:15, parcam discret pe stradă. La 13:35, deschideam ușa casei.
Din bucătărie se auzea muzică. Nu genul lui Greg. Ci o piesă clasică, blândă. Și râsete.
Am intrat. Maria și Greg tăiau legume, râzând. Aproape că păreau… un cuplu.
— Ce-i la cină? am întrebat, stând în prag.
Greg s-a întors brusc. Fața lui s-a schimbat instantaneu.
— Lizzie! Nu… nu trebuia să fii la birou?
Maria a pălit.
— Nu așa trebuia să afli, a spus ea, pășind spre mine. Îmi pare rău.
Greg m-a tras în sufragerie. Masa era aranjată ca pentru o ocazie specială: lumânări, trandafiri, tacâmuri din setul nostru de nuntă. În mijloc — o ramă cu o fotografie alb-negru.
O ecografie.
— Ce e asta? am șoptit.
— Copilul nostru, a spus Greg.
Mintea mea refuza să accepte. Am fost convinsă că mint. Apoi Greg mi-a amintit de documentele pe care le semnasem, pe care le-am citit în grabă.
Maria nu era o menajeră. Era mama surogat.
— Mi-ai spus într-o seară, pe canapea, să fac ce cred. Că ești prea obosită să mai treci iar prin proceduri.
Amintirile mi-au revenit ca niște valuri. Într-adevăr, o spusesem. Nu în glumă, dar cu resemnare. Nu mă așteptam ca el să ia totul atât de în serios.
— Încă vrei asta? a întrebat Greg. Pentru că dacă nu…
L-am privit. Am privit ecografia. M-am uitat la Maria.
— Cinci luni, a spus ea. E băiat.
Lacrimile mi-au curs fără oprire. Nu de furie, ci de șoc și… o speranță nouă. Poate că nu fusese cea mai bună alegere să-mi ascundă adevărul, dar ceea ce făcuse Greg venea dintr-un loc de iubire. Voia să mă protejeze. Să mă cruțe de o altă potențială dezamăgire.
Maria și-a cerut scuze pentru că s-a prefăcut, dar mi-a spus că i-a făcut plăcere să ajute prin casă. Că s-a simțit binevenită. Că a simțit că face parte dintr-o poveste specială.
Greg mi-a oferit o brățară cu un pandantiv în formă de inimă și o amprentă de bebeluș.
— Am vrut să ți-o dau în seara asta, mi-a spus. Ca să știi că visul nostru n-a murit. Abia începe.
Am rămas acolo, cu el, cu Maria, cu toate sentimentele mele amestecate, dar pentru prima oară, cu inima plină. Am aprins din nou lumânările. Am servit cina împreună. Maria a promis că va continua să vină, cât va putea, iar eu am început să mă implic. Nu doar în sarcina ei — ci în viața noastră nouă.
Greg și cu mine am stat pe canapea, cu înghețată și ciocolată, cum făceam pe vremuri. Iar eu… mi-am pus mâna pe burtă. Nu era copilul meu biologic în trup, dar în inimă? Era al nostru.
Și n-am mai umblat în somn de atunci.
Poate că, într-un fel ciudat, adevărul — chiar dacă dureros, imperfect și neașteptat — era exact ce aveam nevoie pentru a mă regăsi.