Cina organizată în cinstea zilei de naștere a soacrei mele trebuia să fie o celebrare liniștită în familia noastră. Dar ceea ce trebuia să fie o seară caldă și plină de râsete s-a transformat într-un moment de cotitură dureros, în care toată iluzia armoniei din familia extinsă s-a prăbușit, lăsându-mă să mă întreb dacă mai am vreun loc în propria mea casă.
Când l-am cunoscut pe Rareș, abia terminasem facultatea. Eram epuizată de nopțile nedormite cu proiecte de arhitectură și mese rapide cu tăieței la plic. El era noul coleg de la marketing – timid, cu zâmbet stângaci și șosete care nu se potriveau niciodată. A intrat în birou purtând un costum vizibil prea mare pentru el. M-am abținut cu greu să nu râd.
— Zi de spălat rufe, a zis. Am împrumutat costumul tatălui meu.
— Evident, i-am răspuns, chicotind.
De atunci, am fost de nedespărțit. Ne-am iubit sincer, firesc. După patru ani de relație, ne-am căsătorit și am devenit părinții unei fetițe superbe, Lia. Ea ne-a cimentat familia și ne-a dat curajul să ne urmăm visul: să trăim aproape de mare, nu într-un conac de lux, ci într-o casă mică, simplă, cu miros de sare-n păr și cafea băută pe verandă dimineața.
Dar familia lui Rareș a fost împotrivă. Prea departe, prea riscant, prea „egoist” față de rude. N-am ascultat. Am economisit fiecare leu, am renunțat la vacanțe, am luat proiecte peste proiecte. După șapte ani, am cumpărat căsuța noastră de vis – albă, scorojită, dar perfectă. Am renovat-o noi doi, cu mâinile noastre, până a devenit căminul nostru.
Și-atunci au început vizitele.
Inițial, a fost drăguț. Părinții lui Rareș veneau în weekenduri. Sora lui, Anca, cu gemenii, se oprea pentru grătare și focuri pe plajă. Făceam paturi pentru musafiri, pregăteam friptură de pește, playlisturi și cocktailuri.
Apoi, vizitele s-au lungit. Au început să vină neanunțați. Într-o dimineață, socrul meu, Victor, stătea la geam cu o cafea în mână și zice:
— Privelistea asta bate orice hotel. M-aș obișnui cu asta.
Am râs, fără să știu ce declanșam.
— Păi, veniți mai des.
— O să venim, a răspuns cu un zâmbet ironic.
— Ar trebui să ne mutăm la voi, a intervenit soacra mea, Maria. Aveți loc.
— Păi, camera Liei e deja mică și…
— Nu mai fi ridicolă. Suntem familie!
În următoarele luni, s-au comportat ca și cum casa era și a lor. Veneau fără să anunțe, parcau pe alee de parcă le aparținea, intrau cu sacoșe de cumpărături de parcă-și reaprovizionau cămara. Iar Rareș, mereu conflict-avoidant, spunea doar: „O să vorbesc cu ei.”
Dar „discuția” nu a mai avut loc niciodată. Paștele? La noi. Ziua recunoștinței? Tot la noi. Crăciunul? Am primit mesaj de la Anca dacă vom avea din nou pijamale asortate. Camera de oaspeți a devenit, în glumă (sau nu), „camera Mariei”.
Apoi, a venit momentul care a declanșat totul.
Ziua soacrei mele. „Doar familia apropiată,” spunea ea. Au venit 11 persoane: Victor, Anca cu copiii și iubitul ei nou, două mătuși cu care schimbasem trei vorbe în viață. Unul dintre invitați a adus gin și a întrebat dacă avem apă tonică „artizanală”.
Gătisem două zile. Lia făcuse un banner cu sclipici. Masa era plină, eu eram epuizată, dar m-am așezat și am gustat în sfârșit prima îmbucătură de salată.
Atunci s-a ridicat Victor, cu paharul în aer:
— În cinstea soției mele, care a rezervat două săptămâni de vacanță aici!
Am înghețat. Rareș era năuc. Am zâmbit, forțat:
— Vacanță… aici?
— Ești surdă? Aici! În casa asta!
— Dar… e casa noastră. Nu puteți sta aici două săptămâni fără să ne întrebați.
S-a încruntat și a ridicat tonul:
— Taci! Tu nu ai nicio putere aici! Așa va fi!
Mi s-a oprit respirația. Lia a scăpat furculița. Am simțit că tot aerul a fost scos din cameră. Ochii mi s-au umplut de lacrimi, dar n-am zis nimic. M-am uitat la Rareș. Aș fi dat orice să spună ceva.
S-a ridicat.
— Tată, nu-i vei mai vorbi niciodată soției mele așa. Nu în casa noastră. Niciodată.
S-a lăsat o tăcere înfiorătoare.
— Mi-e rușine, a continuat Rareș. Mi-e rușine că ați tratat casa noastră ca pe un hotel. Nimeni nu ne-a întrebat nimic. Ați decis totul pentru noi. De acum, e suficient.
S-a întors spre mama lui:
— Mamă? Cine ți-a dat voie?
— Eu… am presupus. Am crezut că e deja înțeles…
— A fost greșeala mea că nu am impus limite. Așa că, să fie clar: după cină, toți plecați. Iar în următoarele șase luni, nu mai primim musafiri. Poate nici după.
N-am mai putut. Am izbucnit în plâns, nu de durere, ci de ușurare. El mă văzuse. În sfârșit.
Mi-a luat mâna sub masă. Degetul lui mare mi-a mângâiat palma:
— Tu ești tot ce contează. Îmi pare rău.
După cină, familia a început să-și strângă lucrurile în tăcere. Una dintre mătuși bombănea despre „respect”, cealaltă despre „tradiții”, dar nimeni nu mai avea putere.
Până la opt seara, casa era din nou goală. Din nou a noastră.
Am ieșit amândoi pe verandă. Cerul era pictat în portocaliu și violet. Rareș a spus:
— Îmi pare rău că a trebuit să ajungi până aici ca să fiu treaz.
— M-ai văzut, i-am șoptit. În sfârșit m-ai văzut.
— Te-am văzut mereu. Doar că am uitat să te apăr. Dar acum n-o să mai uit.
Lia, în pijamale, a apărut și s-a strecurat între noi:
— La ziua mea, putem fi doar noi?
— Da, puiule. Doar noi.