Am crescut cu ideea că legătura dintre gemeni e imposibil de rupt. Așa ne știam și noi — eu și Andrei — mereu împreună, mereu conectați. Încă de mici, lumea ne vedea ca pe două fețe ale aceleiași monede: eu, mai retras, pasionat de calculatoare și cărți; el, sufletul petrecerilor, sportiv, carismatic, cu zâmbetul mereu pregătit.
Chiar dacă drumurile noastre s-au separat după liceu — eu plecând la Cluj pentru facultate, el rămânând în București — legătura noastră a rezistat. Vorbeam des, ne vizitam, iar la fiecare sărbătoare eram acasă, toți patru: noi doi și părinții noștri.
Apoi, anul trecut, Andrei a anunțat că se logodește cu Diana, iubita lui de trei ani. M-am bucurat sincer pentru el. L-am felicitat, i-am scris imediat și l-am rugat să-mi spună când va avea loc petrecerea de logodnă, ca să-mi pot lua liber și să rezerv bilet de tren sau avion. A spus că vor anunța curând.
Dar ziua aceea nu a venit niciodată.
Am întrebat de mai multe ori, întâi pe el, apoi pe părinți. Răspunsurile erau vagi: „Nu s-a stabilit încă”, „Probabil ceva restrâns”. Apoi, mama mi-a spus că va fi doar o „cină de familie, nimic mare”. Am fost dezamăgit, dar am acceptat.
Asta până când mătușa noastră, cea care mereu ne-a iubit ca pe propriii copii, mi-a trimis o poză cu o urare: „Păcat că nu ai fost, a fost tare frumos!”
Poză cu restaurant decorat complet, fratele meu ținând-o pe Diana de mână în mijlocul a zeci de invitați. Optzeci, mai exact. Verii, rudele apropiate, chiar și colegi din liceu. Toți erau acolo.
Toți… în afară de mine.
Când i-am spus mătușii mele că nu fusesem invitat, a fost șocată. Ea — și ceilalți — fuseseră informați că „nu am putut veni”. O minciună. Apoi au început mesajele din partea familiei: „A fost o încurcătură”, „Ne pare rău”, „N-a fost cu rea intenție”. Dar eu simțeam altceva. Simțeam că am fost exclus intenționat.
Nu mai eram parte din planurile lor.
Mi-am pus mii de întrebări. Ce făcusem? Ce spusesem? De ce nu mă mai voiau în preajmă?
Apoi, mi-am amintit un episod de la ultima vizită. Diana, logodnica lui Andrei, m-a confundat cu el. A venit pe furiș din spate, mi-a pus mâinile pe umeri și a spus: „Gata, te-am prins!” Când m-am întors, s-a înroșit și a bâlbâit scuze, jenată. Noi am râs. Poate ea și-a uitat greșeala. Poate Andrei nu.
Poate acel moment, acel gest inocent, a declanșat ceva în el. Gelozie? Insecuritate? Nici acum nu știu.
Am încercat să clarific lucrurile de sărbători. La Crăciun, atmosfera era înghețată. Discuții de suprafață, zâmbete forțate. La Paști, la fel.
La aniversarea surorii noastre, Ioana, am sperat că se va rupe tăcerea. Și s-a rupt. Dar nu cum voiam.
— Tu ai ales să pleci, mi-a spus Ioana, privindu-mă direct. Tu nu mai ești cu adevărat parte din familie. E ca și cum ai fi… un străin care apare și încurcă lucrurile.
Am înghețat. Am plecat de la petrecere fără să privesc înapoi.
Apoi, la nouă luni după logodnă, am primit o invitație la nuntă. Frumos tipărită, formală. Atât de formală încât nici nu menționa că aș fi cavaler de onoare, deși, ca geamăn, m-aș fi așteptat la asta. Ioana era domnișoară de onoare. Fratele nostru mai mic, Luca, era cavaler.
Eu? Invitat simplu. Și Megan, iubita mea de aproape doi ani, nici măcar nu era trecută.
Ea, care gătise pentru mama, care o ajutase pe Ioana cu ținuta la o gală. Ea, care nu a fost niciodată privită ca parte din familie.
N-am trimis confirmarea prezenței. Dar nici n-am spus că nu vin.
În ziua nunții, telefonul meu a început să sune insistent. Mesaje de la rude, apeluri de la mama, de la Ioana, de la Luca.
În cele din urmă, am răspuns mamei. Era furioasă, vocea tremura:
— Unde ești?! Nu vii la nuntă? Ești nebun?
Am inspirat adânc și i-am răspuns calm:
— Sunt în Cluj. La mine acasă. La fel ca Megan. Singura persoană care m-a vrut cu adevărat acolo.
— Cum ai putut face asta? Ai ruinat ziua fratelui tău!
— Nu. Ei au făcut-o. Eu n-am fost invitat la petrecerea de logodnă. Nu am fost întrebat nimic. Nici despre zbor, nici despre cazare. Nici măcar nu aveam loc la masa familiei. Și voi vă așteptați să apar ca și cum totul e în regulă?
N-a spus nimic.
— N-a fost greșeală. A fost alegerea voastră. Iar eu am ales să nu mai insist să fiu dorit într-o familie care mă preferă absent.
Am închis.
Au urmat zile întregi de mesaje amare: că sunt egoist, răzbunător, că „m-am schimbat”.
Dar Megan a fost acolo. M-a ținut de mână, a ascultat fiecare poveste din copilărie, fiecare amintire cu Andrei, fiecare tort împărțit, fiecare vină luată de dragul lui.
— Nu tu ai greșit, mi-a spus. Tu doar ai crescut. Și ei n-au știut cum să țină pasul cu tine.
Și avea dreptate.
Nu m-am transformat într-un străin. Doar că, pentru ei, eram mai ușor de gestionat când locuiam aproape, când eram băiatul de care nu trebuiau să se întrebe prea mult.
Dar acum? Sunt un adult, cu viața mea, cu visurile mele. Și merit să fiu înconjurat de oameni care mă văd cu adevărat. Care mă vor lângă ei.
Da, doare. Îmi e dor de fratele meu. Încă îmi amintesc cum stăteam nopți întregi făcând Lego sau ne certam cine să stingă lumina. Dar poate unele legături, oricât de adânci, se pot fisura. Iar dacă nu sunt reparate, se rup.
Dar știu și altceva: nu sunt invizibil. Nu pentru Megan. Nu pentru mine. Nu pentru viitorul pe care îl construiesc, pas cu pas.