Petrecerea de ziua mea fusese organizată chiar în apartamentul nostru micuț, unde locuiam împreună cu Rareș. Mama adusese un tort de ciocolată cu multă glazură, sora mea decorase totul cu luminițe, iar prietenii îmi umpleau casa de râsete. Părea o seară perfectă, doar că… eu aveam o bănuială.
De câteva zile, Rareș era ciudat. Evita întrebările despre planurile de ziua mea, dar îmi arunca din când în când zâmbete misterioase. Asta mă făcuse să sper – poate că îmi cumpărase rochia la care visam de două luni.
Îmi aminteam perfect momentul când o văzusem în vitrina magazinului din centru. O rochie albastră, elegantă, cu un croi care te făcea să te simți ca o regină. O probasem, inima îmi bătea tare, dar prețul – 950 de lei – ne scosese repede din vis. Rareș spusese atunci: „Hai să fim realiști, nu e momentul acum.” Așa că am pus-o înapoi pe umeraș, dar imaginea ei nu mi-a ieșit din minte.
Am continuat să-i arăt poze cu ea, visând că poate o voi primi de ziua mea.
Apoi, s-a deschis ușa.
— Scuze că am întârziat! se auzi vocea mamei lui Rareș. Nu găseam loc de parcare!
Am întors capul zâmbind, dar mi-a înghețat zâmbetul pe față.
Pe ea… era rochia mea. Rochia la care visam. Rochia pentru care nu aveam bani.
Mi-a luat câteva secunde să-mi recapăt vocea.
— Vai… aceea e… exact rochia pe care mi-am dorit-o, am spus, fără să-mi dau seama cât de tare rostisem cuvintele.
Ea s-a oprit. Privirea i s-a tulburat.
— Serios? Nu știam, draga mea. N-aveam idee că ți-ai dorit-o…
Privirea i s-a dus imediat spre Rareș, care venea zâmbind către noi.
— Rareș mi-a dăruit-o acum o săptămână, a spus ea ușor nesigură. A zis că merit ceva frumos și că ar trebui să o port la ziua ta.
În clipa aia, m-am simțit de parcă m-ar fi tras cineva brusc sub apă. Nu mai auzeam nimic clar, totul devenise estompat. Apoi, Rareș mi-a întins o cutie mică, zâmbind larg.
— La mulți ani, iubito! sper să-ți placă!
Am deschis cutia. Înăuntru era o card cadou de la un magazin de cosmetice.
Am ridicat ochii. Mama lui Rareș conversa cu rudele mele îmbrăcată în rochia mea, iar el mă privea mândru, ca și cum făcuse ceva grozav.
Am vrut să urlu, dar am ales să mă retrag în colțul camerei. M-am așezat pe fotoliul vechi din living și mi-am strâns palmele în poală, încercând să-mi ordonez gândurile.
Mai târziu, în noapte, după ce oaspeții au plecat și în bucătărie se mai auzeau doar farfuriile clătinându-se, Rareș era în toane bune.
— Ce petrecere reușită! Nu-i așa că toți s-au simțit bine?
Nu am mai rezistat.
— De ce i-ai dat rochia visurilor mele mamei tale?
M-a privit fără ezitare și a rostit ceva ce nu voi uita niciodată:
— Ca să te umilesc.
Am simțit cum mi se taie respirația.
— Ce…?
— Te-ai agățat atât de mult de rochia aia, încât am vrut să văd cum reacționezi dacă altcineva o are. Un test, să știu cu cine mă însor.
Am ieșit din cameră tremurând. N-am mai spus nimic. Mi-am luat geanta veche de voiaj din dulap, mi-am pus în ea câteva haine și, fără să privesc înapoi, am ieșit din apartament.
Am dormit o săptămână pe canapeaua surorii mele, încercând să înțeleg ce fel de om poate planifica așa ceva. Crezusem că Rareș era partenerul meu… nu un manipulator cu idei toxice de „testare a iubirii”.
Apoi, într-o după-amiază, telefonul a sunat. Era mama lui Rareș.
— Putem să ne vedem? Trebuie să-ți spun ceva despre seara aceea.
Ne-am întâlnit la o cafenea discretă. Linda părea alt om – obosită, abătută, cu ochii roșii.
— Îți cer iertare, a spus ea direct. Nu știam că rochia e importantă pentru tine. Rareș mi-a spus că tu ai ales-o și că ai vrut să mi-o faci cadou. Mi-a spus că ai insistat să o port la ziua ta. Nu am bănuit nimic… până când ți-am văzut fața în seara aceea.
Am simțit cum mi se înmoaie genunchii sub masă.
— După petrecere, l-am presat să-mi spună adevărul. A recunoscut că a inventat totul. A zis că a fost „o lecție pentru tine”. Nu mi-a venit să cred. M-am simțit complice fără să vreau…
A băgat mâna sub masă și a scos o pungă de hârtie. Înăuntru era rochia. Curată, călcată, împachetată impecabil.
— E a ta. A fost mereu a ta. Și, sincer… nu ar trebui să te întorci la el. Meriți mai mult decât atât.
M-am uitat la ea. În vocea ei nu era doar regret, ci o sinceritate profundă. M-a luat de mână, tremurând ușor.
— Eu te consider deja parte din familie. Dar dacă alegi să nu te întorci la el, vreau să știi că ușa mea îți rămâne deschisă.
— Nu mă voi întoarce, am spus, zâmbind amar. Dar aș vrea să mai păstrăm legătura, chiar dacă Rareș nu va mai fi în viața mea.
Linda a aprobat din cap, cu lacrimi în ochi.
Am plecat de acolo cu rochia în brațe și cu o liniște în suflet pe care nu o mai simțisem de mult. Nu pentru că obținusem în sfârșit rochia, ci pentru că înțelesesem cât valorez.
Merit pe cineva care mă respectă. Care nu mă „testează”. Care nu-și bate joc de dorințele mele. Iar lecția de ziua mea, deși dureroasă, m-a eliberat.