Când am cumpărat în sfârșit casa pe care o visam de ani de zile, eram convinsă că urmează cea mai fericită etapă din viața noastră. Eu și Vlad fuseserăm mereu o echipă. Ne-am cunoscut imediat după facultate, când nu aveam nimic în afară de idealuri mari și buzunare goale. Trăiam modest, într-o garsonieră cu pereți subțiri și mobilier improvizat, dar ne țineam de mână în fiecare seară și visam la o curte verde, la un cuptor adevărat și la o viață în care să nu mai calculăm fiecare ban.
„Într-o zi, o să avem o casă doar a noastră,” îmi spunea Vlad, cu capul rezemat de umărul meu. „Și o grădină mică, unde să plantăm roșii.”
Am muncit pe brânci. Am renunțat la vacanțe, la ieșiri, la haine noi. Am numărat fiecare monedă și am pus deoparte fiecare bănuț în plus. Și am reușit. După cinci ani, am pus mâna pe o casă cu două etaje, o curte spațioasă și o bucătărie exact cum îmi doream. Plângeam când am semnat contractul de cumpărare. De bucurie, de ușurare, de recunoștință.
Totul părea perfect. Până când vecina de alături a intrat în viețile noastre.
Am cunoscut-o pe tanti Sofia chiar în prima săptămână după ce ne-am mutat. Vlad venise cu ea de mână, ca un copil care aduce un trofeu.
„Iubito, fă cunoștință cu Sofia, vecina noastră. Are nevoie de puțin ajutor cu un robinet care curge,” mi-a zis zâmbind larg.
Era o femeie în vârstă, cu părul alb strâns într-un coc mic și o rochie de bumbac înflorată. Mi-a zâmbit dulce și mi-a strâns mâinile cu o forță neașteptată.
„Sunteți tare frumoasă,” mi-a spus. „Vlad mi-a zis ce norocoasă e cu o soție ca tine.”
Am zâmbit politicoasă, dar ceva în felul în care mă analiza din cap până-n picioare m-a făcut să mă încordez. Aveam senzația că mă scanează, că mă măsoară în tăcere.
După aceea, vizitele lui Vlad la tanti Sofia au devenit o obișnuință. Azi schimba o țeavă, mâine repara gardul, poimâine ajuta la mutat mobilă.
„Nu ți se pare că merge cam des?” l-am întrebat într-o seară.
„Hai, măi, Andreea… femeia e singură, are o vârstă. Dacă n-o ajutăm noi, cine?” mi-a răspuns fără să se uite în ochii mei.
Nu am vrut să fiu geloasă. Îmi era jenă să recunosc, dar simțeam că ceva nu e în regulă. Intuiția îmi urla să fiu atentă.
Într-o sâmbătă dimineață, Vlad a ieșit grăbit pe ușă cu un ghiveci și o lopățică.
„Unde te duci?” l-am întrebat.
„Să plantez câteva flori la Sofia în grădină,” mi-a zis fără să ezite.
Vocea lui era calmă, dar lipsită de căldura pe care o știam. Și-a luat geaca și a ieșit. Iar eu am rămas cu o neliniște apăsătoare care nu-mi dădea pace.
M-am uitat la ceas, am mai stat câteva minute, apoi mi-am luat binoclul din sertarul biroului. Râzi dacă vrei, dar cândva îl foloseam pentru a observa păsările din parc. Acum aveam să-l folosesc pentru a-l observa pe Vlad.
M-am târât încet până în spatele curții, pe o movilă mică, de unde aveam vedere directă spre grădina Sofiei. Vlad era acolo, aplecat, cu mâinile murdare de pământ, plantând flori cu o grijă exagerată.
Dar apoi… a ieșit ea.
O tânără, în jur de 22 de ani, blondă, slabă, îmbrăcată de parcă mergea la o ședință foto. A venit lângă Vlad, s-a așezat lângă el, a râs la ceva ce spusese el… apoi i-a dat o floare și l-a sărutat. Pe gură. Cu pasiune. În plină zi. În grădina vecinei.
M-am prăbușit în genunchi. Aș fi vrut să fiu oarbă. Aș fi vrut să fiu nebună. Dar imaginea aia era clară ca lumina zilei. Apoi a apărut tanti Sofia, cu o tavă și trei pahare de limonadă. Trei. Știa. Ea plănuise totul.
Am coborât de pe movilă, mi-am șters lacrimile și am intrat direct în grădina Sofiei.
„Vlad!” am strigat.
S-a întors spre mine, palid. Tânăra s-a ridicat brusc, rușinată.
„Cum ai putut?” am întrebat, uitându-mă direct în ochii lui.
„Andreea, nu e ce crezi…” a mormăit el.
„A spus că e divorțat!” a bâiguit fata. „Nu știam…”
„Serios?!” am întrebat. „Și tu, Sofia? Te-ai jucat de-a pețitoarea? Ai pus la cale toată comedia asta ca să-ți măriti nepoata?”
„Ai intrat pe proprietatea mea fără permisiune!” a zbierat ea, renunțând la tonul dulce. „Ieși afară!”
„Ai fost o mincinoasă de la început,” i-am zis. „Tot ce ai făcut a fost să-l atragi aici. A fost un plan, nu o nevoie.”
Sofia a tăcut. Dar chipul ei a spus tot.
M-am uitat la Vlad și i-am spus clar, fără ură, doar cu o liniște tăioasă:
„Nu te mai întorci acasă. Punct.”
Am împachetat tot ce era al lui și i-am lăsat lucrurile pe verandă. Trei săptămâni mai târziu, am depus actele de divorț. A venit cu scuze, cu lacrimi, cu regrete. Că a fost o greșeală. Că n-a vrut. Că n-a știut.
Dar eu știam. Știam exact ce aveam de făcut.
Am vândut casa și am împărțit banii. Am închis acel capitol.
Vlad n-a rămas cu fata. Din ce am auzit, Sofia a venit furioasă peste el la casa părinților lui și i-a țipat în față că a făcut-o pe Liza să sufere și că a distrus totul. Liza plânsese zile întregi. Și eu? Eu eram deja departe, cu un apartament mic, dar al meu, cu liniște și fără minciuni.
Uneori, casa visurilor tale se poate transforma într-un coșmar. Dar cu curaj și adevăr, poți ieși din el. Și te poți reconstrui mai puternică decât ai fost vreodată.