Mi-am crescut fiul singură, din prima clipă a vieții lui. A fost lumina mea, motivul pentru care trăiam. Tot ce am făcut vreodată a fost pentru el. Nu-mi amintesc când am avut ultima dată o noapte de somn liniștit sau când mi-am cumpărat ceva pentru mine. În loc de rochii, excursii și vacanțe, am ales munca și sacrificiul.
Am avut trei slujbe. Dimineața eram la poștă, după-amiaza făceam curățenie, iar seara spălam vase la cafeneaua din colț. Când vecinii mă întrebau cum rezist, le răspundeam mereu:
— Tot ce fac, fac pentru fiul meu. Să aibă tot ce mie mi-a lipsit.
Îl priveam dormind și îmi spuneam că într-o zi o să înțeleagă. Că o să crească, o să-și amintească de toate nopțile mele albe și de mâinile crăpate de muncă și că o să fie alături de mine când voi îmbătrâni. Îmi spunea uneori, cu ochii mari și plini de vise:
— Mămico, când o să fiu mare, o să-ți cumpăr o casă frumoasă și o mașină!
Și eu îl credeam. Cum să nu-l cred, era băiatul meu.
Anii au trecut și într-o zi, în viața lui a apărut o fată. Nu am știut exact de ce, dar de la prima întâlnire am simțit un fior rece. M-a privit cu un zâmbet subțire, lipsit de căldură. Nu m-a numit niciodată „mamă” sau măcar „doamnă”. Pentru ea, eram doar „tu”.
Curând, au început schimbările. Fiul meu, care altădată mă suna zilnic, a început să mă evite. Ea îi șoptea otrăvuri în suflet:
— De ce îi dai bani mamei tale? Las-o să muncească, nu e treaba ta.
— Acum ai propria familie, trebuie să te rupi de ea.
— Nu mai trage după tine trecutul.
Am simțit cum îl pierd puțin câte puțin. Când i-am dus odată o plăcintă caldă, cu miros de copilărie, m-a întâmpinat ea în prag cu o privire aspră:
— Să-și spele întâi mâinile de mirosul altor bucătării înainte să mai aducă mâncare aici!
Am plecat cu ochii în pământ, iar fiul meu nu a scos un cuvânt. Inima mea se crăpa încet, în tăcere.
Punctul culminant a venit într-o dimineață. M-a sunat și mi-a spus cu un ton straniu:
— Mamă, vreau să te duc undeva să te odihnești. Îți va prinde bine o perioadă de liniște.
Vocea lui nu avea nici urmă de iubire. Simțeam că ceva nu e în regulă, dar m-am urcat în mașină. Pentru că era copilul meu. Întotdeauna i-am oferit încredere, chiar și atunci când sufletul îmi spunea să fug.
Am mers mult, dincolo de oraș, pe drumuri tot mai pustii. Nici o casă, nici un om, doar vânt și câmpuri uscate. La un moment dat, a oprit brusc.
— Coboară, a spus scurt.
Am rămas o clipă nemișcată. L-am privit, poate pentru ultima dată, căutând în ochii lui băiatul pe care l-am crescut cu atâta dragoste. Dar el privea înainte, cu maxilarul încordat. Am coborât. A închis portiera, a apăsat accelerația și a dispărut, lăsând în urmă doar praful ridicat de roți.
Am rămas singură, pe un drum pustiu, cu sufletul sfâșiat. Nu am țipat. Nu am plâns. Lacrimile nu voiau să vină. Stăteam acolo, în liniștea apăsătoare, simțind cum viața mea întreagă se prăbușise.
Nu știu cât timp am rătăcit, cu pași grei, până un verișor îndepărtat m-a găsit. M-a luat la el, în satul lui liniștit. M-a hrănit, mi-a dat un pat curat și, mai ales, mi-a oferit tăcerea de care aveam nevoie. Nu l-am sunat pe fiul meu. Nu voiam să-i aud vocea.
A trecut o lună. Într-o seară, am auzit bătăi în ușă. Când am deschis, fiul meu era acolo, în genunchi, cu lacrimi în ochi.
Soția lui fugise. Îl trădase cu un prieten apropiat. Îi golise contul comun și îl lăsase cu datorii și rușine. Totul pentru care mă alungase se prăbușise peste el.
— Mămico, iartă-mă, plângea, sărutându-mi mâinile. Am uitat cine mă iubește cu adevărat.
Îl priveam și în mine era un amestec de durere și gol. Acel băiat pentru care mi-am sacrificat viața stătea acum în genunchi. Și totuși, undeva în adâncul sufletului, mă întrebam:
Oare am eu nevoie de iertarea asta?