Ziua nunții tale ar trebui să fie despre dragoste, emoție și promisiuni. Dar a mea a început cu un gest neașteptat și cinci cuvinte scrise pe un bilețel care aproape mi-au făcut inima să înghețe:
„Spune nu la altar.”
Când mi-a strecurat biletul în palmă, eram deja la masa de recepție, înconjurați de zâmbete, flori și invitați emoționați. Am întors capul spre ea, confuz.
— Ce înseamnă asta? — am șoptit.
— Ai încredere în mine. Fă exact ce scrie.
Am cunoscut-o pe Elena cu trei ani în urmă. O femeie caldă, bună, atentă cu toți cei din jur. Nu era genul care să facă gesturi teatrale. Și totuși, în ziua nunții, mă ruga să o refuz în fața tuturor?
Tot ce pot spune e că am avut încredere. Elena nu ar fi făcut asta fără un motiv serios.
Așa că, în momentul solemn, când preotul m-a întrebat dacă o iau de soție, am rostit:
— Nu.
Tăcere. Oamenii au înghețat.
Și apoi s-a auzit un râs rece, strident, care a tăiat aerul ca o lamă. Margareta, mama vitregă a Elenei, a început să bată din palme încet, cu un zâmbet satisfăcut pe chip.
— Ce v-am spus? — a spus în batjocură. — Știam că o să se întâmple asta! Ce pierdere de timp și bani!
A început să arunce acuzații în stânga și în dreapta, privind disprețuitor spre Elena.
— Nimeni nu o vrea. A visat prea mult. Realitatea e alta, scumpo!
Tatăl Elenei stătea nemișcat. Privirea lui se schimba de la confuzie la durere. Părea că începe să înțeleagă.
Dar Elena nu a plâns. Nu a fugit. S-a ridicat și a spus, cu voce clară:
— Mulțumesc, Margareta. Tocmai ai dovedit tot ce am spus ani de zile.
Apoi s-a adresat tatălui ei, dar și invitaților:
— Ani întregi mi-a spus că nu sunt destul. Că nu sunt frumoasă, deșteaptă, demnă de iubire. M-a făcut să mă simt ca o povară. Când încercam să-ți spun, tată, ea reușea mereu să răstălmăcească totul și să mă facă să par exagerată.
Tatăl ei avea ochii în lacrimi. Și-a dus mâna la gură, ca și cum și-ar fi dat seama brusc de tot ce a refuzat să vadă.
Elena a continuat:
— Mi-a spus chiar și că el, logodnicul meu, mă va părăsi la altar. Așa că i-am oferit șansa să creadă că a câștigat. Știam că nu se va putea abține. Știam că se va da de gol.
A tăcut câteva secunde, apoi s-a întors spre mine:
— Dar știu că tu nu m-ai abandonat. Și că totul a fost doar o scenă pentru ca ea să-și arate adevărata față.
Am făcut un pas spre Elena, am luat-o de mână și i-am spus:
— Dacă mai pui o dată întrebarea, răspunsul va fi DA. Și de data asta n-o să mai fie nevoie de bilețele.
Lumea a izbucnit în aplauze. Unii plângeau, alții se ridicau în picioare. Tatăl Elenei a venit spre ea cu ochii în lacrimi și a spus:
— Îmi pare rău, copilul meu. Îmi pare rău că n-am văzut.
Apoi, cu o voce fermă, s-a întors spre Margareta:
— Ai terminat. Ești scoasă din viața noastră.
Margareta a încercat să riposteze, dar doi dintre cavalerii de onoare — foști bodyguarzi — au escortat-o rapid afară.
Iar atunci, în mijlocul unei săli uimită și emoționată, Elena m-a privit și a spus:
— Deci, Adam… unde rămăsesem?
M-am lăsat în genunchi, am zâmbit și am spus:
— Te măriți cu mine?
De data asta, răspunsul ei a fost:
— Pentru totdeauna, da.
Și în uralele tuturor, am început ceremonia de la capăt.
O nuntă pe care nimeni n-o va uita.