La câțiva metri de mine era Claudiu.
Dar nu omul care plecase din casa mea plin de încredere.
Nu omul care îmi spusese că merge să trăiască o viață plină de pasiune.
Părea obosit.
Mult mai slab.
Ținea în mâini mai multe sacoșe, o cutie de pizza și geanta Sofiei.
Respira greu.
Iar Sofia mergea înainte fără să se uite măcar dacă o urmează.
— Putem să ne oprim puțin? a întrebat el.
— După film, Claudiu. Întârziem.
Tonul ei nu era răutăcios.
Era rece.
Indiferent.
Am rămas privind câteva secunde.
Nu simțeam bucurie.
Nu simțeam răzbunare.
Doar un fel de claritate.
În sfârșit îl vedeam așa cum era.
Nu fusese niciodată vorba despre tinerețe.
Nu fusese niciodată vorba despre pasiune.
Fusese vorba despre nemulțumirea lui permanentă.
Iar acea nemulțumire îl urmase și în noua lui viață.
Am plecat fără să mă apropii.
În seara aceea am dormit mai bine decât în multe nopți din ultimii ani.
Pentru că în sfârșit încetasem să mă mai compar cu Sofia.
Și încetasem să mă mai întreb ce avea ea și nu aveam eu.
Răspunsul era simplu.
Nu era despre mine.
Nu fusese niciodată.
La cursul de dans, câteva zile mai târziu, instructorul nostru, Vlad, s-a apropiat la final.
— Elena, ai observat că zâmbești tot timpul?
Am râs.
— Probabil că am motive.
— Mă bucur. Îți stă bine.
Am plecat acasă cu o stare pe care nu o mai simțisem de mult.
Liniște.
În lunile care au urmat, eu și Vlad am început să bem câte o cafea după antrenamente.
Apoi să ne plimbăm.
Apoi să râdem fără motiv.
Nu a fost o poveste spectaculoasă.
Nu au fost artificii.
Nu au fost promisiuni mari.
Doar doi oameni care se simțeau bine împreună.
Într-o după-amiază l-am văzut din nou pe Claudiu.
Stătea singur la o terasă.
În fața lui era o cafea și câteva cutii cu medicamente.
Părea mai bătrân decât atunci când plecase.
M-a observat.
A zâmbit stingher.
Am dat din cap politicos și mi-am continuat drumul.
Atât.
Fără reproșuri.
Fără explicații.
Fără regrete.
În aceeași seară, mergeam prin oraș pe scuterul lui Vlad, cu vântul în păr și luminile orașului în jurul nostru.
Râdeam.
Pur și simplu râdeam.
Și atunci am înțeles ceva.
Claudiu nu îmi distrusese viața.
Din contră.
Fără să vrea, mă obligase să descopăr că mai aveam o viață de trăit.
La 56 de ani.
Poate chiar cea mai frumoasă parte a ei.
Pentru că fiecare dimineață nu mai începea cu un „trebuie”.
Începea cu un „vreau”.
Iar asta făcea toată diferența.