Am supraviețuit cancerului. Am învins boala, durerile, nopțile în care nu știam dacă mai prind ziua de mâine. Am pierdut multe în lupta asta, inclusiv părul — dar nu și speranța. Iar în ziua în care medicul mi-a spus „Ești sănătoasă”, bărbatul pe care îl iubeam m-a cerut în căsătorie.
A fost cea mai frumoasă cerere în căsătorie din lume. Am spus „da” printre lacrimi, cu inima plină de recunoștință. Eram gata să încep o nouă viață.
Pregătirile pentru nuntă au fost un amestec de emoție și anxietate. Îmi doream o rochie albă ca un vis, flori proaspete, o zi perfectă. Dar într-un colț al sufletului meu, se ascundea o teamă surdă: oglinda încă îmi arăta scalpul neted.
Părul nu crescuse. Așa că mi-am cumpărat o perucă — simplă, discretă, cu care să pot fi eu, dar să nu simt toate privirile. Îmi doream doar să mă simt frumoasă.
Ziua nunții a sosit. Soarele pătrundea prin vitraliile bisericii, rochia îmi curgea ca o cascadă de lumină, iar iubitul meu mă ținea de mână cu emoție. Eram în centrul atenției, dar nu mă mai temeam.
Până când a apărut ea.
Soacra.
O femeie rece, cu un zâmbet fals, care niciodată nu m-a privit cu adevărat în ochi. Știa că am fost bolnavă. Și de fiecare dată când se uita la mine, vedeam în privirea ei o judecată nerostită: „Tu nu ești suficient de bună pentru fiul meu.”
Dar ceea ce a făcut în acea zi mi-a zdrobit inima.
S-a apropiat de mine în timpul ceremoniei. Nici n-am apucat să reacționez. Cu un gest brusc, mi-a smuls peruca de pe cap, lăsându-mi scalpul gol în văzul tuturor.
— „Uitați-vă la ea! Cheală! Am spus că ascunde ceva!” — a strigat, cu un râs disprețuitor.
Un fior rece mi-a trecut prin spate. Am simțit rușinea și durerea cum îmi urcă în gât, sufocându-mă. O parte din invitați au izbucnit în râsete stinse. Alții s-au întors, stânjeniți.
Mi-am dus mâinile la cap, încercând să acopăr ce nu mai putea fi ascuns. Aveam lacrimi în ochi și o dorință imensă de a fugi. Să dispar.
Dar atunci, am simțit cum mâna lui mă strânge mai tare. S-a întors spre mama lui cu o privire pe care n-o mai văzusem niciodată la el.
— „Destul!” — a tunat vocea lui, răsunând peste bănci, peste altar, peste toate cuvintele răutăcioase. — „Astăzi nu e despre tine. Nu e despre păr. E despre dragoste. Despre noi. Dacă nu poți înțelege asta, ești liberă să pleci.”
În acel moment, sala a încremenit. Soacra, cu peruca în mână, nu mai avea niciun aliat în jur. Căuta aprobarea cu privirea, dar chipurile celor din jur erau întoarse, reci, dezaprobatoare.
Și atunci, s-a ridicat una dintre domnișoarele de onoare:
— „Este mai frumoasă și mai puternică decât oricare dintre noi. Și mai femeie decât orice batjocură.”
A început să aplaude.
Apoi și altcineva. Apoi altcineva.
În câteva secunde, biserica s-a umplut de aplauze. De voci care spuneau: „Nu-ți fie rușine!” — „Ești o învingătoare!” — „Frumusețea nu stă în păr!”
Stăteam acolo cu ochii în lacrimi, dar pentru prima dată nu de rușine. De recunoștință. De eliberare. Nu mai eram doar „fata care a fost bolnavă”. Eram mireasa unei iubiri adevărate.
Soacra a rămas cu peruca în mână, înmărmurită. Apoi a lăsat-o să cadă pe podea și a ieșit, fără un cuvânt.
El m-a luat în brațe, mi-a ridicat bărbia și mi-a șoptit:
— „Nu ai nevoie de nimic ca să fii frumoasă. Ești perfectă așa.”
Iar eu, cu capul gol și inima plină, am pășit spre altar.
Fără teamă.
Fără rușine.
Cu demnitate.
Și în acea clipă, am știut: cancerul mi-a luat multe, dar nu curajul. Și sigur nu iubirea.