Am luat foile și am început să le răsfoiesc.
Nu era o idee aruncată la nervi.
Nu era o discuție spontană.
Era un contract pregătit în detaliu.
Datele erau completate.
Procentele erau stabilite.
Lipsea doar semnătura mea.
— Te-ai pregătit dinainte pentru asta? am întrebat.
— Da, a răspuns simplu.
M-am uitat la el nevenindu-mi să cred.
— Și ai ales să-mi spui cu o zi înainte de nuntă?
— Acum este momentul potrivit. Mai bine spun adevărul decât să ne căsătorim cu probleme nerezolvate.
Tonul lui calm era mai greu de suportat decât dacă ar fi țipat.
Totul părea calculat.
— Dacă mă iubești, ar trebui să ai încredere în mine, a continuat.
Am zâmbit amar.
— Interesant. Tu îmi ceri mie o dovadă de încredere, dar ai venit cu un contract pregătit pe ascuns.
Nu a răspuns.
M-am ridicat și am mers la fereastră.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, aveam impresia că stau în fața unui străin.
Nu mai vedeam bărbatul care îmi vorbea despre viitor.
Vedeam un om care pusese condiții iubirii.
Și nu orice condiții.
Unele care îl avantajau doar pe el.
După câteva minute s-a ridicat.
— Gândește-te până dimineață.
A luat o gură de apă și a ieșit din bucătărie.
În noaptea aceea nu am dormit.
M-am uitat la rochia de mireasă.
La invitații.
La fotografiile noastre.
Și mi-am pus o singură întrebare:
Dacă acum îmi cere apartamentul, ce îmi va cere peste cinci ani?
Dimineața aveam răspunsul.
Când Toma s-a întors, mă găsea deja așezată la masă.
— Te-ai hotărât? a întrebat.
— Da.
Fața lui s-a luminat.
Pentru o clipă.
— Și?
— Nunta nu va avea loc.
A rămas nemișcat.
— Ce?
— Ai auzit foarte bine.
Pentru prima dată și-a pierdut calmul.
— Serios? Din cauza unei semnături?
Am dat din cap.
— Nu. Din cauza șantajului.
Tăcerea care a urmat a fost apăsătoare.
Apoi și-a strâns hârtiile și s-a îndreptat spre ușă.
— O să regreți.
— Poate.
L-am privit plecând.
Dar în sufletul meu știam că nu regretam nimic.
După ce ușa s-a închis, am rămas singură în apartament.
Și, ciudat, nu m-am simțit abandonată.
M-am simțit liberă.
În zilele următoare am anulat nunta.
Am pus rochia deoparte.
Am închis telefoanele.
Și am plecat câteva zile la Brașov.
Acolo, plimbându-mă pe străzile vechi și bând cafea fără grabă, am realizat ceva important.
Nu pierdusem un soț.
Pierdusem o iluzie.
Iar uneori acesta este cel mai valoros lucru care ți se poate întâmpla.
Pentru că dragostea adevărată nu vine cu contracte ascunse și ultimatumuri.
Iar omul care te iubește nu îți cere jumătate din viață înainte să-ți ofere propria lui inimă.