Am simțit cum mi se face pielea de găină. Toți râsetele, muzica și clinchetul paharelor din jur păreau să se estompeze. Parcă întreaga lume aștepta ca eu să dau un răspuns.
Am strâns mâna lui Mihai, care m-a privit cu acea încredere caldă pe care numai el știa să o transmită. A înclinat ușor din cap, de parcă îmi spunea fără cuvinte: „Du-te până la capăt. Urmează-ți inima.”
Am dus agrafa la piept și m-am ridicat. „Trebuie să plec puțin,” le-am spus invitaților, care m-au privit mirați. L-am luat pe Mihai de braț, iar pe Nicoleta de mână.
Am ieșit din restaurant și am pornit pe străzile orașului, căutând cu sufletul în flăcări acea bătrână misterioasă. Nicoleta ne povestea cum a întâlnit-o lângă biserică, așezată pe o bancă, cu ochii în lacrimi. Spunea că avea o batistă brodată în mâini, pe care o tot strângea.
Am grăbit pasul, simțind că destinul ne conducea. În fața bisericii, băncile erau acum goale. Doar un rest de batistă ruptă zăcea pe pavaj. Am ridicat-o și am simțit un fior rece. Era cusut pe ea un mic model cu flori de câmp – exact ca cele pe care bunica le broda pe ștergarele din casa ei de la țară.
„Nu e posibil…” am șoptit.
Mihai m-a strâns mai tare de braț. „Ba da. Uneori, cei plecați nu ne lasă singuri. Poate bunica ta a vrut să-ți spună ceva.”
Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Îmi aminteam de verile petrecute în curtea bunicii, printre miros de pâine scoasă din cuptorul de lut și cântecul cocoșului în zori. Îmi aminteam cum mă învăța să împletesc coronițe din margarete și cum îmi punea agrafa aceea în păr, zâmbind.
„Ai grijă mereu de cei pierduți pe drum,” îmi spunea odată. „Dacă poți ajuta un suflet rătăcit, vei primi înapoi binecuvântare cât pentru o viață.”
Atunci am înțeles.
M-am întors spre Nicoleta, care se uita la mine cu ochii mari, nesiguri. „De azi înainte, nu vei mai fi singură,” i-am spus cu hotărâre. „Astăzi ești parte din familia noastră.”
Fetița a început să plângă în hohote și s-a agățat de rochia mea de mireasă. Simțeam cum lacrimile ei udau dantela, dar nu conta. În acea clipă, nu mai era vorba de o nuntă, de o petrecere sau de tradiții. Era vorba de o legătură profundă, invizibilă, pe care bunica mea o țesuse dincolo de timp.
Am revenit împreună la restaurant. O liniște ciudată s-a așternut când am intrat, de parcă toți așteptau să le explic. Le-am povestit pe scurt, cu voce tremurândă, despre agrafă, despre bătrâna misterioasă și despre legătura cu bunica mea.
La final, am spus doar atât: „Astăzi, familia noastră se mărește cu un suflet.”
Invitații au izbucnit în aplauze, iar câțiva dintre ei aveau lacrimi în ochi.
Nicoleta a mâncat până s-a săturat și a râs pentru prima dată, un râs cristalin care a umplut sala. Apoi a dansat cu ceilalți copii, iar la finalul serii, când am plecat acasă, a venit cu noi.
Ani mai târziu, în curtea casei noastre, Nicoleta împletea coronițe de margarete alături de copiii mei, exact cum făceam eu cu bunica. Părul îi era prins cu agrafa aceea veche, acum strălucind din nou, nu doar ca un obiect, ci ca un simbol al dragostei care trece dincolo de timp și de moarte.
Atunci am știut cu adevărat ce a vrut să-mi spună bunica: că iubirea și grija pentru ceilalți sunt moștenirea cea mai de preț pe care o putem duce mai departe.
Și că, uneori, un simplu gest – ca o fetiță care oferă margarete la geamul unei mirese – poate schimba pentru totdeauna destinul unei familii.