Pavel a făcut semn colegilor și, cu o mișcare hotărâtă, au scos ușa din balamale. Dinăuntru s-a revărsat un miros greu, de mucegai și umezeală. Sunny a sărit primul, lătrând scurt, ca și cum le-ar fi spus că drumul e sigur.
Înăuntru, lumina lanternelor a descoperit o imagine cutremurătoare. Pe podeaua rece, într-un colț al pivniței, stătea ghemuit un băiețel cu ochii roșii de plâns. Îmbrăcat într-un tricou murdar, tremura de frig și frică.
„Doamne, e un copil!”, a strigat Radu.
Elena și-a dus mâna la gură, incapabilă să scoată un sunet. Bătrâna simțea cum genunchii i se înmoaie, dar Sunny s-a apropiat încet, cu blândețe, și a lins mâna micuțului. Copilul a oftat adânc, ca și cum recunoștea în câine singura lui speranță.
Polițiștii l-au scos cu grijă și l-au înfășurat într-o pătură din mașină. Băiatul a reușit să șoptească doar atât: „Am fost singur… prea mult timp.”
Investigațiile ulterioare aveau să dezvăluie un adevăr greu de acceptat: micuțul fusese lăsat intenționat acolo de rudele sale, care plecaseră din oraș. Nimeni din cartier nu știa, nimeni nu bănuia. Dar un câine simțise ce oamenii trecuseră cu vederea.
În fața secției de poliție, când copilul a fost dus la siguranță, Elena l-a privit pe Sunny cu ochi plini de lacrimi. „Tu ai salvat o viață, suflet drag.”
Vecinii care au aflat povestea au venit să vadă câinele minune. Și, cum e obiceiul la sate și orașe mici, oamenii au adus colaci calzi, plăcinte și borcane cu miere, semn de recunoștință pentru bătrână și companionul ei.
În acea zi, Maplewood nu mai era un cartier oarecare, ci un loc unde curajul unui câine și dragostea necondiționată au scris o poveste pe care nimeni nu avea s-o uite.
Iar pentru Elena, acel gest i-a adus aminte de o zicală veche pe care o știa din copilărie: „Unde omul nu mai poate, inima unui animal îl duce până la capăt.”
Sunny nu era doar un câine. Era eroul lor.