Nimeni nu mai vorbea. Până și pescarii cei mai aprigi, care glumeau mereu pe seama necazurilor, acum priveau încordați spre apă. Păreau hipnotizați de imaginea colegilor care, în barcă, se aplecau peste margine, încercând să taie plasele care o țineau captivă pe vidra femelă.
Manuel, de pe chei, simțea cum inima îi bubuia în piept. Parcă era din nou tânăr, vâslind cu mâinile crăpate de sarea mării, dar cu adrenalina în sânge. Apa începuse să se coloreze într-un roșu pal, din cauza zgârieturilor de pe corpul vidrei. Femela se zbătea din ce în ce mai slab, iar puiul scâncea, agățat de ea, ca o întrebare mută adresată lumii.
— Ține-o bine! — strigă unul din barcă. — Tăi plasa asta, e prinsă adânc!
Cuțitul spinteca nodurile ude, iar fiecare fibră care ceda părea să redea un strop de speranță celor care urmăreau scena. În cele din urmă, o frânghie groasă s-a rupt. Apoi alta. Și apoi… liniște.
Vidra a fost trasă în barcă cu grijă, ca un copil rănit. Era vie. Abia vie, dar trăia. Puiul s-a lipit imediat de ea, iar un freamăt de ușurare a trecut peste mal. Bărbații își dădeau pălăriile jos, respirând adânc.
Masculul, cel care venise pe uscat să ceară ajutor, s-a apropiat de margine. A privit în ochii lui Manuel. Nu era animal acolo – era o ființă care știa să spună „mulțumesc” fără glas. Bătrânul simți cum i se înmoaie genunchii. A înclinat capul.
— Să-i urcăm pe chei. Să fie în siguranță.
Vidrele, obosite, au fost ridicate cu grijă și puse pe o pătură veche. Femela stătea nemișcată, puiul se ghemuise la pieptul ei. Masculul se scufundă pentru câteva clipe. Pescarii priveau, încă uimiți de tot ce trăiseră. Nu înțelegeau ce urmează, dar simțeau că nu se terminase.
Apoi, din adânc, masculul a ieșit din nou la suprafață, purtând în gură… o monedă. Grea, veche, argintie, acoperită cu straturi de oxid. A urcat pe chei, a lăsat moneda la picioarele oamenilor și s-a dat înapoi.
Manuel s-a apropiat și a ridicat obiectul cu mâinile tremurânde. L-a întors în lumină. Pe ea se vedea clar: o cruce regală, o coroană. Era o monedă istorică, un argint vechi, din vremea regilor iberici.
— E… o comoară… — șopti cineva.
Dar vidra nu se oprise. A mai adus una. Și încă una. Apoi o piesă ruginită, aurie. O bucată de lanț. Când s-a oprit, pe chei se formase deja un mănunchi de relicve strălucitoare – un mic tezaur scos parcă din basme.
— Jos, în adânc… — spuse Manuel, privind apa. — E o epavă. Trebuie să fie. Iar ei… trăiesc lângă ea.
Vidrele, după ce s-au asigurat că femela putea înota din nou, s-au întors spre mare. Trei umbre care au intrat împreună în valuri. Înainte să dispară, s-au uitat o ultimă dată înapoi.
Iar pescarii au rămas acolo, în lumina blândă a serii, cu mâinile murdare de apă sărată, inimile pline și un pumn de comori la picioare. Manuel și-a pus cea mai frumoasă medalie la piept. Nu pentru că valora ceva. Ci pentru că amintea de o zi în care natura și oamenii vorbiseră, din nou, aceeași limbă.