Doctorul ajunse în salon în grabă, cu o altă asistentă în urma lui. În cameră, aerul devenise greu, de parcă pereții înmagazinau toate suspinele și gândurile nespuse. Bătrâna părea că doarme, trupul ei mic era nemișcat, dar respirația – aceea respirație – îi făcea pe toți să se oprească din mișcare. Era neregulată, dar încă prezentă.
— Se apropie sfârșitul, — murmură medicul, privind ecranul monitorului. Dar imediat fruntea i se încreți. — Așteptați un moment… Ceva nu se potrivește.
Privirile tuturor se îndreptară spre aparatul care îi monitoriza funcțiile vitale. În loc să scadă, cum ar fi fost de așteptat, semnalul se întărise. Pulsul, în loc să se stingă, devenea tot mai constant, mai sigur. Asistenta care fusese lângă ea în tot acest timp se apropie din nou și îi atinse mâna. În acel moment, femeia deschise ochii.
Privirea nu mai era la fel. Nu mai era obosită, nici pierdută. Se aprinsese în ea o lumină blândă, neașteptată – o căldură care semăna mai mult cu recunoștința decât cu supraviețuirea.
— Mulțumesc… — rosti ea, abia auzit. — Credeam că o să plec singură… Dar acum… îmi amintesc.
Toți încremeniră. Își amintește? Ce anume?
Femeia zâmbi slab, dar sincer, și cu un gest lent își duse mâna la piept, ca și cum ar fi vrut să-și apere o comoară.
— Am ascuns asta… chiar și de mine… ani de zile. Dar nu sunt chiar singură…
Asistenta se lăsă în genunchi lângă pat, simțind că ceva important se va spune. Cu o voce blândă, o încurajă:
— Spuneți-mi… Ce v-ați amintit?
Femeia închise ochii pentru o secundă, apoi respiră adânc, ca și cum ar fi strâns tot curajul unei vieți în acea clipă.
— Eram foarte tânără… înainte să mă mărit. Am născut o fetiță. Nu eram pregătită, nu aveam sprijin… Părinții mei s-au lepădat de mine. Am dus-o într-un orfelinat din Franța. M-am mințit că o va aștepta o viață mai bună… Dar adevărul e că am lăsat o parte din mine acolo… și n-am mai fost întreagă niciodată. Soțul meu n-a știut. Nimeni n-a știut.
Cuvintele cădeau grele, dar nu cu regret, ci cu eliberare. Ani întregi de tăcere se rostogoleau acum afară, ca valurile unui dig spart.
— Nu știu dacă mai trăiește… Nici cum arată. Dar simt, simt în adâncul sufletului că e undeva. Că nu sunt complet singură pe lume.
În acea clipă, asistenta înțelese. Îi reveni în minte cum femeia o numise „fiică” încă din primele minute. Un detaliu care, atunci, păruse doar un capriciu al morții. Dar acum… acum avea sens.
— Poate că nu e o întâmplare că sunt aici cu dumneavoastră, — rosti încet, cu ochii umezi. — Poate că nu sângele face legătura, ci inima. Poate că viața ne aduce exact unde trebuie, atunci când trebuie… și pe cine trebuie.
Bătrâna o privi lung. Lacrimile i se scurgeau ușor pe obraji, dar zâmbetul ei era senin. Nu mai era durere acolo. Doar o liniște adâncă.
— Atunci… pot pleca în pace… Nu-mi mai e frică.
Pleoapele i se închiseră domol, ca o cortină trasă cu grijă peste o piesă lungă și emoționantă. Respirația i se calmă. Nu era un sfârșit, ci mai degrabă o împăcare cu tot ce fusese.
Asistenta i-a rămas alături, ținând-o de mână până în ultima clipă. Și, privind acel chip blând care se odihnea în sfârșit, a înțeles: uneori, familia nu e formată din cei care ne nasc sau pe care îi naștem. Uneori, familia e cineva care apare într-o zi, când ai cel mai mult nevoie. Și îți ține mâna când vine timpul să pleci.