Eduard oftă adânc și simți cum întreaga lui rațiune medicală se lovea de inocența cuvintelor băiatului. În mintea lui răsăreau zeci de întrebări, dar privirea Valeriei era limpede: ea dorea să-l vadă pe Matei.
— Vrei să încerci? întrebă doctorul, mai mult pentru a liniști curiozitatea fiicei sale.
Băiatul încuviință. Ochii lui căprui se umplură de o lumină caldă, ca și cum în acel moment simțea că rostul lui pe lume era să ajute.
Au intrat în sala de terapie. Valeria întinse brațele spre Matei, iar el se apropie încet, cu sfială.
— Trebuie să-i vorbești, să creadă că poate, spuse Matei cu o siguranță stranie pentru vârsta lui.
Eduard, obișnuit să creadă doar în știință, rămase tăcut.
Matei îi luă mânuțele Valeriei și începu să le miște încet, fredonând un cântec vechi de leagăn pe care îl învățase de la mama lui. Era o melodie simplă, dar plină de blândețe, de parcă aducea cu ea liniștea serilor de vară dintr-un sat românesc, când bunicile își adormeau nepoții sub cerul plin de stele.
Valeria zâmbi pentru prima dată în acea sală. Încercă să-și ridice ușor picioarele. Doctorul își ținu respirația, știind că din punct de vedere medical era aproape imposibil. Și totuși, fetița izbuti să-și miște genunchii, firav, dar vizibil.
— Ai văzut? Ea poate, spuse Matei, cu o seninătate care sfida logica.
Eduard simți cum ochii i se umezeseră. Ani de studii, ani de consulturi, dar niciun specialist nu reușise să obțină acel răspuns de la fiica lui. Un copil al străzii tocmai îi arătase că speranța putea veni de oriunde.
De atunci, Matei fu primit zilnic în sala de terapie. Exercițiile lui, combinate cu dragostea sinceră și inocența pe care o transmitea, deveniseră motorul care o făcea pe Valeria să lupte.
Pe măsură ce zilele treceau, progresul fetiței era uimitor. Fiecare mișcare, fiecare pas mic aducea cu sine o bucurie imensă. Într-o dimineață, în timp ce clopotele bisericii din apropiere băteau ora nouă, Valeria se ridică sprijinită de mâinile lui Matei și, pentru prima dată, făcu doi pași singură.
Eduard izbucni în lacrimi și își strânse fiica la piept. În toată cariera lui, nu trăise un moment mai sfâșietor și mai frumos.
— Mulțumesc, Matei, șopti doctorul cu voce tremurată.
Dar copilul zâmbi și răspunse simplu:
— Nu mie să-mi mulțumiți, domnule doctor. Mulțumiți-i mamei mele, că m-a învățat să cred în minuni.
În acea zi, în spital nu s-a sărbătorit doar primul pas al Valeriei, ci și renașterea unei speranțe pierdute. Povestea s-a răspândit printre pacienți, asistente și medici, ca un ecou al unei vechi zicale românești: „Unde-i credință și inimă curată, se nasc minuni.”
Iar minunea lor tocmai se înfăptuise.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.